Ca să mă fac bine, mi-ar zice un doctor, de aia primeam în copilărie scârboşenia aia de untură de peşte. Ce-ţi spune şi primul şi ultimul din nutreţionişti? Păi îţi spun aşa: ca sa fii sănătos, ca să rămâi sănătost, trebuie ca masa ta să fie încărcată cu fructe şi cu legume. Dacă faci efort, ai nevoie de proteine. Dacă te uiţi toată ziua într-un ecran de calculator ai nevoie de glucide, pentru că creierul este cel mai mare consumator de zahăr din toate organismele din acest corp al tău. Aşa funcţionează el. Niciun medic nu-ţi va spune, niciodată, nu mânca zahăr sau nu mai pune sare în mâncare, îţi va spune mănâncă cu mai puţin zahăr şi mai puţină sare, dacă e cazul să-ţi spună asta. Şi, poate, îţi mai spune: farfuria ta trebuie să aibă o treime legume, dacă e posibil să mănânci un fruct pe zi, de preferat un măr. Dar proteinele nu sunt în carnea de porc, sunt şi în mazăre şi în fasole şi în linte şi e mai bine să mănânci aşa.
Dacă un organism funcţionează aşa, unul care trăşeşte în medie vreo 75 de ani, credeţi că o societate care trăieşte, în medie,1.000 de ani, funcţionează altcumva? Toată lumea ştie cine a scris “Contractul social”. Dar foarte puţin ştiu că Rousseau a trebuit să-şi petreacă viaţa întreagă în exil, pentru ce scria. Toată lumea ştie cine a scris “Divina Comedie”, dar aproape nimeni nu a citit-o, şi e greu de citit, da. Că Beatrice se plâmbă prin Infern, aşa de capul ei, ca să scrie Dante despre ea, asta este o banalitate. Doar că Dante, dincolo de cum a dus-o pe iubita lui prin Infern şi Paradis sau ea l-a plimbat, nu are nicio importanţă, mai spune alte lucruri. Dante scrie şi o critică ce nu s-a mai văzut până atunci, la adresa clasei politice italiene. Nimeni, în afara profesorilor de la facultăţile de filologie, nu ştiu că Dante şi-a petrecut viaţa întreagă în exil pentru ce a scris el acolo.
Toată Italia il iubea, pentru lucruri pe care nimeni nu le spusese până la el. Dar risca să fie ingropată, în momentrul care punea piciorul în Italia. Cumva, aşa trebuie judecată vina noastră de azi. Am fost orbi, nu am văzut furia lui Dante ascunse în spatele unor versuri minunate şi nu am crezut ca contractul social este o carte de predat la grădiniţă, nu în facultăţi de ştiinţă politica. Da, contractul social trebuie predat în şcoli, nu în facultăţi elitiste. Cu toate astea: noi suntem moştenitorii acestei culturi a lui Descartes, a lui Rousseau a mitropolitului Dosoftei. O cultură a curajului, o cultură care înfruntă frica. Frica este în oasele noastre de când ne naştem. Dar puterea noastră stă chiar în această nemaipomenită neştiută putere de a învinge frica. Lui Dante nu i-a fost frică să scrie Divina Comedie. Moştenim această cultură. Azi ni se pare atât de prozaică, atât de mizerabilă că vrem să o înlocuim. Şi votăm cu ăia care zic că, dacă guvernăm noi, vom distruge tot, toate înstituţiile, vom desfiinţa partidele. Se poate şi asta. O ştim din democraţia lui Pericle de acum 2.500 de ani, nu ne trebuie un Ceauşescu ca să ştim. Doar că, atunci când schimbi o societate, nu e ca şi cum ţi-ai schimba un frigider – bagi, în stilul nostru futuris, pe un site de cumpărături “vreau un frigider” şi vin unii şi ţi-l aduc acasă. Când schimbi o societate, îţi vinzi casa cu totul. Şi te trezeşti că, de fapt, tu nu mai ai unde să dormi la noapte. Eşti cu nişte bani în buzunar care-ţi ajung de două şaorme, pe una ai mâncat-o deja, zici, mă doare-n paişpe ca mai am o şaormă cu de toate. Dar începe să plouă şi vrei să mergi acasă, dar tu nu ai casă.
Când spunem că nu mai vrem partide, că, vai “ce dezamăgiţi suntem”, şi să se prăbuşească cerul peste ei, ei bine, aduceti-vă aminte că unii oameni au murit, nu mii, zeci de mii, sute de mii, pentru ce avem noi azi. Noi suntem azi moştenitorii lui Rousseau – nu-mi place nici mort individul ăsta, dar ştiu că azi un alt rege al Franţei ar putea să-l vrea mort, iar asta mă înfioară de 1.000 de ori mai mult. Şi îl aleg pe Rousseau. Îl aleg pe Dante, cel care ai iubit-o pe Beatrice până la moarte, fără să-i atingă vreodată mâna. Şi care a murit în exil pentru ca eu să trăiesc azi în luxul unei libertăţi de care nu se bucură nici 10% din populaţia acestei planete. Nu putem fără partide, putem să le urâm dar, dacă renunţăm la ele, trebuie să găsim o cale, o altă cale, pe care nimeni nu o ştie.
Trebuie să mănânc untură de peşte? Trebuie să mănânci peşte de două ori pe săptămână, îmi zice medicul de familie. Dar mie nu-mi place peştele. Asta-i situaţia, zice ea supărată că mie nu-mi place peştele. Plec furios că nu mi-a zis că sunt dumnezeu şi că trăiesc o mie de ani. Sau 5.000 ca să mai pun de la mine. Păi eu sunt mai fraier decât Matusalem? Şi mă gândesc apoi. Societatea este chipul şi asemănărea mea, de ce am crezut ani în şir altceva?. Şi nu am ce face. Trebuie să înghit untură de peşte? Păi o înghit că n-am altceva încotro. Dar trebuie s-o înghit, dacă vreau libertatea de a spune tâmpeniile pe care le spun zi de zi, faţă de alţii, 90% de pe planetă, care nu au decât libertatea de a muri.
