Vizionând acest film am identificat suficiente asemănări între paşii făcuţi, spre dezastrul bugetar, de politicienii greci şi politicienii români. Filmul sintetizează criza economică prin care a trecut Grecia, acordând o atenţie deosebită mecanismului prin care s-a îndatorat la niveluri ne sustenabile. Filmul este o invitaţie la luciditate şi cumpătare în ceea ce priveşte cheltuirea banului public.
Debtocracy este un film documentar grecesc lansat în anul 2011, realizat de Katerina Kitidi şi Ari Hatzistefanou. Realizatorii filmului au încercat să aducă în atenţia publicului criza economică profundă care a cuprins Grecia în anul 2010, insistând pe cauzele care au îndatorat ţara: corupţia endemică şi organismele financiare internaţionale(Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Banca Central Europeană).
Filmul debutează cu citate din prim miniştrii Greciei din ultimii 45 de ani, prin care aceştia îndemnau la cumpătare, în ceea ce priveşte cheltuielile statului, dar, de fapt, nu au întreprins nimic pentru aceasta:
Andreas Papandreou (PM 1981-1990, 1993-1996) ”Toată lumea trebuie să se alăture luptei pe deplin conştienţi că, fie naţiunea îşi va şterge datoria uriaşa, fie datoria uriaşă va şterge naţiunea”
Constantin Mitsotakis (PM 1990-1993) ”Politica de venituri va fi strict austeră, nu se va acorda nicio majorare”.
Costas Simitis (PM 1996-2004) ”Nu mai este loc pentru beneficii sau reduceri de taxe”.
Kostas Karamanlis (PM2004-2009) ”Trebuie să reducem cheltuielile publice, trebuie să ne facem ordine în casă, iar aceasta nu se poate face doar cu promisiuni goale”
În aceste declaraţii găsesc şi angajamentele de tip ”trenuleţ” ale guvernanţilor noştri, care nu au avut niciun efect în economia reală, au fost doar nişte vorbe-n vânt.
Autorii filmului arată că în ultimii 40 de ani, 2 partide politice, 3 familii de politicieni, împreună cu câţiva oameni de afaceri au dus ţara în faliment.
Pentru situaţia în care a ajuns Grecia, autorii filmului culpabilizează şi modul de funcţionare al Uniunii Europene pe care o structurează astfel: un grup de ţări la Centru(Franţa, Germania) şi o periferie (Grecia, Portugalia, România), acestea din urmă fiind mai vulnerabile în faţa crizelor. Inegalitatea dintre statele Uniunii Europene este un punct central în film. ”Este rasism pur”, se afirmă în film, cu aluzie la inegalitatea economică. Filmul este apel pentru democraţie economică.
Realizatorii filmului au momente când se concentrează pe culpa instituţiilor internaţionale pentru aceste datorii imense, uitând de vina guvernelor care au contractat această datorie. Din această cauză se poate afirma că filmul are mai mult un mesaj anticapitalist, chiar populist, îndreptat împotriva creditorilor. Este vorba, de fapt, de o lipsă de asumare a vinovăţiei pentru prăbuşirea finanţelor ţării. Prin această poziţie autorii filmului iau apărarea politicienilor care au fost autorii acestui dezastru financiar.
Se face referire şi la conceptul de datorie odioasă, aducând întrebarea cheie: cine are puterea să o denunţe? Exemplifică cazul Irak, unde după invazia americană din 2003, SUA au anulat o parte din datoriile contractate de regimul dictatorial al lui Saddam Hussein, deoarece au fost contractate împotriva voinţei poporului irakian. La fel cum Argentina şi Ecuador şi-au pus sub semnul întrebării propria datorie, şi Grecia se îndoieşte de caracterul legitim al datoriei, şi ar dori ca aceasta să fie ştearsă parţial, dacă nu total.
Filmul concluzionează că declararea datoriei odioase este o problemă de influenţă geopolitică. Cine deţine puterea poate oricând să ceară anularea datoriei unui stat. Dacă nu eşti suficient de puternic, atunci vei plăti această datorie, chiar dacă a fost contractată în interesul unei elite.
O atenţie deosebită se acordă în film ”contabilităţii creative”( trăiască Enron!) cu ajutorul căreia s-a falsificat realitatea economică a ţării, datele false fiind comunicate la Bruxelles. Cu aceste date false s-a ascuns economia subterană, insuficienta taxare a activităţilor economice, ineficienţa sectorului public, haosul fiscal şi, nu în ultimul rând, veşnica descurcăreală greacă.
Pentru a depăşi acele momente critice Grecia a apelat la sprijin financiar internaţional, simultan cu impunerea unor măsuri drastice de reducere a cheltuielilor publice, suportate cu mare greutate de populaţie. Filmul ne arată, în primul rând, că datoria publică nu înseamnă doar nişte cifre seci, lipsite de conţinut, ci greutatea care apasă pe umerii populaţiei care trebuie să reziste curbelor de sacrificiu.
O parte din aceste ingrediente pe care le-a avut Grecia le avem şi noi: deficit bugetar mare, datorie publică imensă, cheltuieli rigide mari(cu salariile şi pensiile), sector de stat hipertrofiat, huzur pe bani publici, iar amânarea plăţii unor facturi, pentru a nu se depăşi deficitul, este tot o formă de contabilitate creativă. După peste trei decenii de practici bugetare incompatibile cu chibzuinţa, de orgii pe bani public, se pare că se apropie scadenţa.
Filmul poate fi de mare folos pentru decidenţii noştri care au îngropat ţara în datorii, doar pentru a-şi salva cariera politică Acesta trebuie să le ofere teme de gândire şi să le ridice întrebări incomode despre folosirea banilor şi ieşirea din siesta cheltuielilor inutile. Au trecut 15 ani de la prăbuşirea Greciei şi nu am înţeles nimic, am continuat să facem împrumuturi bezmetice, fără nicio noimă, cu o inconştienţă de manual.
Închei cu o întrebare: mai poate România evita acest caz-şcoală, de prăbuşire financiară, a Greciei, în contextul în care ”junk”-ul ne suflă, deja, în ceafă?
Gheorghe Băcanu este şef serviciu la o companie privată din domeniul auto.
