Au trecut patru ani de la data aplicării iniţiale a Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară („IFRS”) 9 „Instrumente financiare” şi, de un an deja, Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate („IASB”) desfăşoară activităţi legate de revizuirea ulterioară punerii în aplicare a acestui standard. Aceasta este o ocazie pentru a reflecta dacă IFRS 9 a îndeplinit aşteptările participanţilor din piaţă. Pe de altă parte, raportarea pentru sfârşitul anului 2021 este un moment bun pentru ca entităţile care întocmesc situaţii financiare conform IFRS să îşi revizuiască politicile contabile şi prezentările de informaţii referitoare la instrumentele financiare din situaţiile lor financiare. Scopul unei astfel de revizuiri ar trebui să fie identificarea posibilelor elemente rămase din Standardele Internaţionale de Contabilitate („IAS”) 39 şi să planifice corecţiile corespunzătoare, dacă este necesar. Oarecum neaşteptat, se mai pot găsi urme ale predecesorului IFRS 9 în situaţiile financiare publicate.
Categorii de instrumente financiare
Politicile contabile includ uneori categorii neactualizate de instrumente financiare, cum ar fi împrumuturile şi creanţele, activele disponibile pentru vânzare sau activele deţinute până la scadenţă. De asemenea, există situaţii în care categoriile din situaţia poziţiei financiare sunt în conformitate cu IFRS 9, în timp ce alte porţiuni ale situaţiilor financiare se referă în continuare la categoriile din IAS 39, de exemplu, în nota privind valoarea justă sau în notele explicative la elemente individuale din situaţia rezultatului global. Este de remarcat faptul că termenul de „împrumuturi şi creanţe” poate fi încă observat. Unele entităţi explică prin faptul că nu este o categorie din IAS 39, ci o clasă de instrumente financiare pe care entităţile o pot defini. O astfel de abordare poate fi justificată în unele cazuri, dar este greu de motivat atunci când entitatea nu are împrumuturi acordate – astfel, este pur şi simplu o politică rămasă de la IAS 39, care trebuie modificată.
Investiţii în capitalurile proprii
IFRS 9 a introdus cerinţa de evaluare a investiţiilor în instrumente de capital la valoarea justă. Conform IAS 39, aceste investiţii puteau fi evaluate la cost. În IFRS 9, nu mai există nicio astfel de scutire pentru deţinerile de instrumente de capital nelistate. Contrar prevederilor IFRS 9, multe entităţi încă nu îşi evaluează investiţiile în instrumente de capital la valoarea justă. În unele cazuri, entităţile presupun că o estimare adecvată a valorii juste este costul de achiziţie. O astfel de posibilitate este permisă de IFRS 9, dar într-o măsură limitată şi ar trebui considerată o excepţie, nu o abordare adoptată pentru evaluarea investiţiilor în instrumente de capital. Atenţie deosebită trebuie acordată investiţiilor în instrumente de capital nelistate care au fost achiziţionate cu mult timp în urmă. Imediat după achiziţionarea lor, se poate presupune că preţul de tranzacţionare este o aproximare a valorii juste. Cu toate acestea, în anii ce urmează, această valoare încetează să mai fie reprezentativă, deoarece rezultatele financiare şi circumstanţele pieţei se schimbă (de exemplu, din cauza pandemiei de COVID-19, a modificărilor preţurilor la energie sau a extinderii activităţii emitentului). Prin urmare, există riscul ca valorile contabile prezentate să fie învechite şi, astfel, ca rezultatele financiare să nu reflecte modificările valorii juste a investiţiilor în instrumente de capital nelistate.
Pierderi din credit preconizate
În conformitate cu IFRS 9, deprecierea activelor financiare (şi a altor expuneri din credite aflate în sfera de aplicare a IFRS 9) este recunoscută pe baza modelului pierderii preconizate. Aceasta înseamnă că activele financiare evaluate la cost amortizat, activele financiare evaluate la valoarea justă prin alte elemente ale rezultatului global, precum şi contractele de garanţie financiară încheiate, angajamentele de creditare, activele contractuale şi creanţele din contractele de leasing sunt supuse recunoaşterii ajustării sau provizionului pentru pierderi. În consecinţă, expunerile menţionate mai sus nu fac obiectul unor teste de depreciere care ar determina dacă deprecierea a avut loc sau nu. Prin urmare, ar trebui să se urmărească faptul ca prezentările de informaţii să nu se refere la conceptul de testare a deprecierii, având în vedere că pierderile din credit preconizate sunt recunoscute pe întreaga durată de viaţă a unei anumite expuneri din credit, şi nu doar după apariţia unui eveniment de pierdere. În plus, politicile contabile abordează uneori reluarea pierderilor din depreciere în conformitate cu IAS 39, în loc să se refere la modelul de pierderi din credit preconizate şi la trecerile de la un stadiu la altul.
Pierderile din credit preconizate pentru creanţele comerciale sunt adesea calculate cu ajutorul matricei de provizionare, care se bazează pe date istorice privind încasările şi numărul de zile de întârziere. Ratele de pierdere prezentate pentru perioadele de întârziere indică uneori faptul că modelul de pierderi preconizate nu a fost implementat pe deplin. De exemplu, dacă rata de pierdere pentru perioada „mai puţin de 90 de zile întârziere” este de 1%, pentru „perioada 90-180 de zile întârziere” este exact 50%, iar pentru perioada „peste 180 de zile întârziere" este exact 100%, am putea crede că această abordare nu este nicicum diferită de un model conservator sau prudent care a fost aplicat de-a lungul anilor în conformitate cu cerinţele IAS 39. Această impresie poate fi adesea confirmată de situaţiile financiare publicate de entitate înainte de 2018, incluzând aceeaşi abordare a deprecierii creanţelor comerciale.
În plus, merită acordată atenţie modificărilor care au fost introduse în IFRS 7 “Instrumente financiare: prezentări de informaţii”. În ciuda adăugării de noi cerinţe, IASB a eliminat cerinţa de prezentare a informaţiilor pentru activele financiare a căror scadenţă este depăşită, dar nu sunt depreciate. Această modificare este rezultatul direct al unei schimbări fundamentale în ceea ce priveşte recunoaşterea pierderilor din credit. Prezentările de informaţii corespunzătoare paragrafului eliminat din IFRS 7 ar trebui eliminate din notele explicative la situaţiile financiare, deoarece acestea se referă la cerinţe care nu mai sunt aplicabile.
Dacă urmele rămase ale IAS 39 se referă numai la nivelul narativ, îmbunătăţirea care se impune se rezumă la o citire atentă a întregilor situaţii financiare şi la actualizarea acestora în consecinţă. Entităţile se confruntă cu o provocare mult mai mare atunci când prezentări de informaţii învechite rezultă din anumite neconformităţi cu IFRS 9. Aceste deficienţe pot rezulta, printre altele, din simplificările care au fost necesare din cauza implementării cu întârziere a cerinţelor IFRS 9. Trebuie subliniat că este posibil ca simplificările folosite la aplicarea iniţială a IFRS 9 să-şi fi pierdut justificarea de-a lungul anilor.
IFRS 9 este descris în continuare ca fiind un „standard nou”
Unele situaţii financiare se referă în continuare la IFRS 9 ca la un standard nou. Acest lucru poate rezulta din descrierile elaborate în primul an de aplicare a acestui standard. De asemenea, pot fi întâlnite referiri la modelul „nou” de depreciere. Uneori, prezentările de informaţii se referă la IFRS 9, dar în alte arii nu există referinţe similare (de exemplu, la IAS 2 sau la IAS 19). Este cel mai adesea o rostogolire a informaţiilor prezentate în situaţiile financiare aferente anului 2018, care au fost întocmite în conformitate cu IFRS 9, dar unde cifrele comparative au fost determinate pe baza cerinţelor IAS 39, în conformitate cu posibilitatea permisă de a nu retrata cifrele comparative.
Aplicarea IFRS 9 – un proces, nu un efort unic
În cazul unor situaţii financiare, se pare că aplicarea IFRS 9 a fost doar un efort unic. A fost realizată de entitate fie pe cont propriu, fie cu sprijinul unor entităţi externe, dar nu s-a tradus într-o modificare a abordării cu privire la instrumentele financiare. În scopul trecerii de la modelul pierderilor suportate la modelul pierderilor din credit preconizate, au fost analizate date istorice şi au fost determinate ratele pierderilor dar, de atunci, rezultatele obţinute nu au fost actualizate. Între timp, este posibil ca riscul de credit pentru creanţele comerciale să se fi modificat semnificativ, nu numai din cauza pandemiei, ci şi din cauza schimbărilor în structura societăţilor rezultate din intrarea acestora pe pieţe noi (sau, dimpotrivă, în urma retragerii din anumite zone geografice). Deşi menţinerea ratelor constante ale pierderilor pe parcursul unui orizont de un an sau doi ani poate fi adecvată, datele cantitative calculate pe baza performanţei pentru o perioadă de observaţie care s-a încheiat în urmă cu patru ani (de exemplu, 2015-2017) ar trebui revizuite şi actualizate.
Concluzie
Există diverse motive pentru care aspecte ce ţin de IAS 39 pot fi încă întâlnite în situaţiile financiare. Unul poate fi neactualizarea descrierilor din notele explicative cu privire la instrumentele financiare, deşi valorile raportate sunt conforme cu cerinţele IFRS 9. Cu toate acestea, este mai problematică nerespectarea anumitor cerinţe din IFRS 9. În cazul în care există arii în care IFRS 9 nu a fost aplicat integral sau consecvent, remedierile respective trebuie planificate imediat. În cazul deficienţelor semnificative, poate fi necesară ajustarea soldurilor iniţiale. Orice problemă nerezolvată trebuie soluţionată înainte de publicarea raportului anual pentru exerciţiul financiar 2021. În cazul în care reminiscenţele IAS 39 ţin doar de aspecte de natură narativă, este recomandată actualizarea şablonului situaţiilor financiare cât mai curând posibil.
Articol semnat de Corina Dimitriu, Partener Audit, Deloitte România, şi Krzysztof Supera, Senior Manager Audit în cadrul Departamentului Tehnic IFRS, Deloitte Polonia
