M-am vindecat de frică atunci când am învăţat să mor. Toata viaţa mi-a fost frică.
Acasă mi-a fost frică de părinţi, deşi am avut cei mai buni părinţi din lume: mi-era frică să nu fiu sub aşteptarea lor. La şcoală mi-a fost frică de profesori. Când eu însumi am ajuns profesor mi-era frică de copii. Când mi-am mutat cariera şi m-am făcut ziarist mi-a fost frică de angajator, de oamenii politici şi de orice cuvânt pe care-l scriam.
De unde vine frica?
Am fost invitat odată să ţin un scurt discurs la o instituţie importantă, alături de alţi mari barosani de prin bănci. Îmi tremurau dinţii şi mâinile de parcă aş fi mâncat dimineaţă un kilogram de heroină. Şi nu mă mânca nimeni.
De unde vine frica?
Îi povestesc unei prietene ce mi s-a întâmplat şi spune ea: „Am păţit aşa ceva când am dat doctoratul (la o universitate din Olanda – nota mea). Deşi ştiam că lucrarea mea este perfectă pentru că, oricum, susţinerea ei este doar o ceremonie, nu-mi puteam stăpâni frica. M-am dus şi mi-am luat o sticlă de Martini şi am băut-o pe jumătate. Îmi pare rău că nu ai fost acolo să vezi ce fluentă în engleză eram”.
De unde vine frica?
Dacă Istoria lumii ar fi redefinită drept Istoria fricii, nu cred că s-ar greşi cu ceva.
În fond, dacă Solomon ne învaţă că „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii” de ce ne-am mira că ne este frică?
Şi, totuşi: „Nec plus ultra”, („Până aici” sau „Mai departe de aici nu este nimic”) inscripţia legendară de pe Porţile lui Hercule, Gibraltarul de azi, a devenit, după două mii de ani „Plus ultra!” – „Încă şi mai departe!” – emblema statului spaniol care, în îndrăzneala lui, a descoperit Lumea Nouă.
Frica este un ceva ce vine din nefiinţa noastră. Nouă ne este frică înainte de a ne naşte, dar cultura ne poate învăţa să ne stăpânim această frică - frica de viaţă, frica de moarte. Spun asta pentru că, din tot ce văd - şcoala şi administraţia noastră - nu încurajează stăpânirea fricii, dimpotrivă, întăreşte cultura fricii. Când vezi cu ce acreală îl priveşte un robot de la biroul Fiscului pe unul, iar el nu zice nimic, trebuie să te întrebi: mai, asta-i viu? Când vezi cum eşti dispreţuit în spitale când ai o problemă trebuie să te întrebi: mai eu sunt mort? M-a uluit mereu cum oameni de seama sau de neseamă se cocoşează şi se fac mici în prezenţa şefului lor. Pot înţelege că un bărbat îşi suge burta până se sufocă, în prezenţa unei femei frumoase - şi asta e o formă de frică. Dar restul este o frică cumplită. Cum îţi stăpâneşti frica?
