Spune Noah Hariri într-o carte a lui*: ne plângem de “ştiri false”, dar uităm, sau nu ştim că ele au existat dintotdeauna.
Desigur, evreu fiind, Hariri îşi aduce aminte de ştiri false care i-au îndurerat şi nimicit poporul. El nu o spune de-a dreptul, nu are îndrăzneala să spună că marele Luther a susţinut că evreii otrăveau fântânile şi mâncau copii altora – ceea ce evident a adus pentru oameni suferinţe cumplite, cu mult înainte de WW II.
Hariri este prea bun, ca să se ţărmurească la o suferinţă a lui.
Dar observaţiile lui sunt o bază de plecare. Pe mine nu m-a mirat că Liviu Dragnea acuza Uniunea Europeană că ne otrăveşte cu bună ştiinţă cu pătlăgele vinete şi roşii. Nici cormoranii lui Daea nu m-au impresionat. Mă miră, însă, cum oameni cu şcoală împing date publice pe un topogan al insultei în piaţa mare.
Sunt pline siteurile de stiri despre datoria externă record – 109 mld. euro. Da, datoria publică pe care o face o ţară este plătită de toţi. Dar datoria privată nu este plătită de toţi? Datoria publică externă înseamnă o treime din datoria publică externă totală. Dar datoria privata pune presiune pe dobânda la datoria publică. Lipsa explicaţiilor nu estea ea, în sine, o ştire falsă?
Am citit un ciudat articol, scris de un analist economic cu renume. Anume că, dacă Ministerul Finanţelor (pesedist, fireşte) oferă populaţiei o dobândă de 4% pentru titluri de stat, face o concurenţă neloială băncilor. Băncile care oferă dobânzi zero la depozitele populaţiei, dar cere dobânzi de 4-5% statului, la credite. Am un descoperit de cont la o bancă pentru care plătesc o dobândă de 25% (în lei) - aşa era când m-am îndatorat şi nimeni nu mi-a spus că s-ar fi modificat ceva de atunci. Am, la aceeaşi bancă, un cont de economii pentru care primesc un bonus de sub 1%. E şi asta o ştire fals? Chiar vreau sa fiu contrazis aici.
Pe mine nu mă interesează PSD nici cât o ceapă degerată. Dar ştiu un lucru: o societate care se bazează pe falsuri va promova falsuri în orice circumstanţă, pentru că falsul este pentru ea adevăr.
Societăţile, în istoria omenirii, nu sunt întemeiate pe adevăr, ci pe minciună. Asta nu înseamnă că minciuna este adevăr. A susţine că acesta este adevărul, este un fake news.
Partidele câştigă puterea cu promisiuni. Evident că promit bunăstarea pentru toţi. Ceea ce este un fake news. Pentru că, să spunem: reducerea de taxe este bună. Cu toţii suntem de acord. Dar reducerile de taxe înseamnă mai puţini bani la buget şi mai puţini bani, prin urmare, pentru cei care au nevoie de protecţie socială. Sau pentru servicii publice – autostrăzi, spitale. Este uluitor pentru mine – care nu am fieling de socialist - să ascult ştiri care înjură “putorile” care iau ajutor social, într-o ţară care acordă cele mai puţine ajutoare sociale din UE, undeva la 0,2% din PIB, faţă de 3-5% din PIB în Franţa, Germania Olanda sau ţările Nordului.
Ştirea falsă este aproape de neocolit. Doar ca, dacă minciuna mea îmi ratează viaţa personală, asta e - un mormânt în plus la cimitirul sătesc. Dar minciuna unei naţii îi ratează viitorul.
Pentru că puţini dintre noi ne dăm seama de un lucru. O mie de minciuni ascund un fapt, dar un singur adevăr descoperă o mie de minciuni – nu e aici nicio profeţie. Cum s-a prăbuşit PSD, atât de puternicul PSD? Pentru că nu a avut un adevăr în spate. Unde sunt sutele de mii de oameni care ar fi trebui să iasă în apărarea PSD? În stradă! Aşa cum sute de mii au ieşit întru apărarea Justiţiei? Pentru că puterea PSD a fost fundamentată pe o promisiune falsă. PSD nu a înţeles că puterea - în ţările cu pretenţii de a fi democraţii liberale – trebuie să se spijine pe toţi, nu doar pe cei care au votat-o. O putere aleasă trebuie să se asigure că, înainte de a satisface pretenţiile celor care au adus-o la putere, nu lezează interesele celor care nu au votat-o. PSD a crezut că, dacă majorează salarii şi pensii o să stea la guvernare o mie de ani. Nu a înţeles că, fără a refuza banii, unii mai voiau şi altceva. Guvernarea fake news are limite. Una este să promiţi, crezând că poţi să faci, şi alta este să promiţi, ştiind că nu faci.
*Noah Hariri, “21 de lecţii pentru secolul XXI”, editura Polirim, 2018, paginile 233-246, traducere de Lucia Popovici
