Ştiu că este imens de greu de înţeles: dar noi am existat înainte de a ne naşte şi vom exista şi după moartea noastra fizică. Faptul că vedem cu ochii noştri, că pipăim cu mâinile noastre, că iubim sau urâm cu creierul nostru, aceasta este, într-adevăr, minunea. De ce nu ne este ea, această minune, suficientă?
Am fost, deseori, tentat să cred, că lumea şi Universul este o plăsmuire a mea. Că, o dată cu mine, Universul va dispărea. Aşa şi este, în parte. Dar eu voi continua să exist şi după moarte, chiar fără aceste haruri miraculoase cu care nu ştiu cine m-a înzestrat, pentru scurta mea viaţă: să iubesc, să urăsc, să aleg să fiu bun sau rău.
Mi-a trebuit multă vreme să înţeleg şi să accept că Universul este nesfârşit. Cum poate exista ceva nesfârşit, când totul este limitat – viaţa, frumuseţea, iubirea?
Dar ce importanţă are ce gândesc eu, în faţa acestui univers miraculos?
Newton – o minte cum rar se naşte pe planeta asta - era un om foarte credincios. Când Newton a descoperit atracţia gravitaţională, credinţa lui era că Univerul este finit şi toţi filosofii şi savanţii, până la el, credeau că Universul are margini. Newton ne-a descoperit infinitul, prin deducţie: dacă Universul era finit, totul ar fi trebuit să se sfârşească într-un punct. Dar teoria Big Bang a fost pusă pe piaţă câteva sute de ani mai târziu după moartea lui Isaac Newton.
Acum nouă ar putea să ne pară bizar că Newton i-a rezervat, totuşi, un spaţiu, în infinitul Universului, lui Dumnezeu. Newton credea în creaţie, dar era uluit: simţea că totul este supus legilor fizicii, dar nu înţelegea cum Dumnezeu să se supună legilor pe care el le-a făcut, de aceea a creat pentru Dumnezeu un “spaţiu absolut”, rupt de legile fizicii, ceea ce este, fireşte, absurd. Iată cum Newton l-a recreat, practic, pe Dumnezeu, în acord cu legile fizicii.
Dar raţiunea omenească este atât de vulnerabilă. Platon, era, la vremea lui, un om credincios, credea în zei şi îi onora, cu toate că nu exista, la vechii greci, credinţa într-o “viaţă de apoi”. Deşi credea mult în zei, Platon nu şi-a lăsat destinul în mâna lor. Spune el: “Este adevarat ca trebile omenesti nu sunt vrednice de multa seriozitate, dar este necesar sa fii serios, cu toate ca asta nu este o fericire.” Platon credea că este mai potrivit pentru om să se gândească la zei, decât la faptele oamenilor, el, care nu a făcut altceva toată viaţa decât să încerce să înţeleagă mintea omenească.
Este de presupus că noi învăţăm din trecut. Şi învăţăm. Vechii greci ştiau că pământul este rotund, observând apariţia corăbiilor pe mare: întâi se vedeau pânzele corăbiilor şi apoi corabia, în întregime, semn că undeva exista o curbură. Aristotel explică cum de e posibil ca pământul să fie rotund, doar observând eclipsele de lună.
Doar că, multe secole mai apoi, oamenii au continuat să creadă că pământul este plat sau, după cum aminteşte, cu multă seriozitate, Hawking în “Scurtă istorie a timpului”, că se sprijină pe carapacea unei broaşte ţestoase uriaşe.
Cel mai probabil că miturile se vor sfârşi doar o dată cu omenirea. Dar, cum spune Platon, deşi “ trebile omenesti nu sunt vrednice de multa seriozitate”, ai nevoie de multă seriozitate ca să trăieşti pe lume.
Câtă seriozitate este în noi, azi? Indiferent de ce credem noi – credem sau nu în Dumnezeu, în familie, în ce-o fi... Noi suntem serioşi?
Nu e doar Platon cel care cere seriozitate în lucrurile mari.
“Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc” – spune Apostolul Pavel.
Dacă popii României l-ar fi citit pe Pavel, societatea noastră ar fi fost mai bună.
