Opinii

Destrămarea mitului productivităţii reduse din România. De ce ignorăm triplarea productivităţii orare a muncii din ultimii 15 ani?

Opinii primite la redacţie

Autor: Marinaş Marius

27.02.2019, 15:44 7013

Economiştii susţin la unison că diferenţele de standard de viaţă dintre ţări sunt explicate de decalajele de productivitate, adică de capacitatea de a produce o anumită cantitate de bunuri şi servicii de către un lucrător sau într-o oră lucrată.

Prin urmare, creşterea productivităţii muncii constituie un argument important al majorării veniturilor dintr-o economie, ţinând cont inclusiv atât de nivelurile acestora, cât şi de diferenţa iniţială dintre cele două variabile.

Recent, Forumul Economic Mondial a publicat un comunicat, bazându-se pe datele OECD, conform căruia România a înregistrat în 2017 relativ la anul 2010 cea mai ridicată rată de creştere a productivităţii orare a muncii dintre cele 43 de ţări analizate. Surprinzător, subiectul a fost aruncat în derizoriu, deşi cu câteva zile înainte câţiva analişti economici întrebau retoric dacă mai există şi altceva în afară de creşterea salariilor din economie. Preocupat de problematica recuperării decalajelor de dezvoltare (în perioada studiilor doctorale şi postdoctorale) mi-am propus să analizez dinamica productivităţii muncii din România, din mai multe perspective, în cadrul a trei articole – stadiul eficienţei la nivel macroeconomic, legătura dintre salarii şi productivitate, respectiv analiza structurală a dinamicii productivităţii muncii pe baza a 64 de sectoare de activitate.

În studiul de faţă voi examina semnificaţia principalelor concepte de productivitate macroeconomică utilizate la nivel global, dinamica şi sursele productivităţii din România relativ la celelalte economii din UE/Europa Centrală şi de Est, respectiv contribuţia productivităţii muncii la reducerea decalajelor de PIB/locuitor faţă de media europeană.

1.Cum se măsoară productivitatea la nivel macroeconomic?

Productivitatea reflectă eficienţa cu care sunt utilizaţi factorii de producţie pentru a produce un anumit volum de bunuri şi servicii într-o anumită companie/economie. La nivel macroeconomic, se utilizează adesea (precum în cazul OECD) productivitatea muncii în funcţie de orele lucrate, care se consideră a fi mai reprezentativă decât cea calculată în funcţie de numărul salariaţilor sau de cel al persoanelor ocupate, aceştia din urmă putând fi salariaţi full-time sau part-time, respectiv lucrători pe cont propriu (conform Eurostat).

O altă măsură a eficienţei cu care sunt utilizaţi factorii de producţie la nivel macroeconomic o constituie productivitatea totală a factorilor (PTF), care exprimă acea parte din creşterea economică neexplicată de modificarea inputurilor de capital (sub forma unui stoc) şi muncă (populaţia ocupată sau numărul de ore lucrate). PTF reflectă eficienţa agregată a utilizării factorilor de producţie, iar creşterea acesteia poate fi explicată, conform literaturii economice, prin mai mulţi factori, precum îmbunătăţirea alocării resurselor în economie ca urmare a unor reforme structurale, sporirea gradului de educaţie şi de calificare al forţei de muncă, schimbările tehnologice în contextul investiţiilor străine directe, existenţa unor economii de scară, calitatea mediului de afaceri şi a infrastructurii,capacitatea de inovare a companiilor, cheltuielile de cercetare-dezvoltare, schimbările organizaţionale la nivel microeconomic etc.

Cele două măsuri ale productivităţii sunt interconectate, deoarece majorarea producţiei obţinute într-o oră lucrată se poate realiza datorită creşterii înzestrării cu capital a forţei de muncă, respectiv ca urmare a îmbunătăţirii eficienţei agregate a factorilor de producţie. Aşadar, productivitatea muncii poate fi descompusă în funcţie de influenţele stocului de capital pe oră lucrată (capital deeping) şi ale productivităţii totale a factorilor. Dacă stocul de capital pe lucrător nu se modifică, atunci productivitatea muncii, dar şi creşterea economică sunt influenţate numai de productivitatea totală asociată tuturor factorilor de producţie. Cele două măsuri ale productivităţii pot fi înţelese pe baza metodei funcţiei de producţie (de tip Cobb-Douglas), care în forma cea mai simplă, are forma următoare:

Logaritmând relaţia productivităţii muncii (Y/L, unde Y este PIB real sau Valoarea adăgată brută în preţuri constante, iar L este numărul de ore lucrate), rezultă că modificarea acesteia este rezultatul variaţiei PTF şi a stocului de capital, ajustat cu coeficientul α care măsoară elasticitatea producţiei în funcţie de capital.

Δ%(Y/L) = Δ%PTF α Δ%(K/L)

2.Cum a evoluat productivitatea orară a muncii din România?

Analiza productivităţii muncii trebuie să ţină cont atât de nivelul iniţial, cât şi de viteza de creştere, în funcţie de care este evaluată capacitatea de reducere a decalajului faţă de media europeană, respectiv faţă de economiile din Europa Centrală şi de Est. Odată ce se confirmă procesul de convergenţă al productivităţii există o bază solidă pentru reducerea decalajelor de venituri faţă de o anumită referinţă. Biroul statistic al Uniunii Europene (Eurostat) oferă două modalităţi de măsurare a productivităţii orare a muncii din statele membre, prima fiind utilă pentru a evidenţia decalajul faţă de media UE, iar cea de-a doua oferă un  indiciu al dinamicii acesteia.

Prima dintre ele constă în calcularea productivităţii orare folosind standardul puterii de cumpărare (PPS) - o monedă comună care elimină diferenţele de preţuri dintre ţări şi care permite comparaţii mai relevante între valorile PIB obţinute în economii diferite. De exemplu, PIB-ul pe locuitor la PPS constituie criteriul de stabilire a nivelului de dezvoltare al unei ţări/regiuni din UE şi de alocare a fondurilor structurale şi de coeziune.

România a înregistrat cea mai semnificativă reducere a decalajului de productivitate a muncii faţă de media UE, în contextul în care eficienţa orară s-a triplat în ultimii 15 ani - de la 8,14 euro/oră în 2003 (28,1%, cel mai redus nivel din UE) la 23,7 euro/oră în 2017 (59,2% din media UE).

Celelalte economii din Europa Centrală şi de Est s-au caracterizat prin evoluţii divergente, criza economică reducând într-o mai mare măsură viteza de recuperare a decalajului de productivitate (Estonia şi Slovacia) şi într-o mai mică măsură în cazurile Lituaniei şi Letoniei.

Ungaria este singura economie ECE a cărei productivitate din 2017 (relativ la media UE) a fost mai redusă decât cea din 2010, iar Polonia a înregistrat un câştig de doar 1 punct procentual în perioada 2012-2017. Prin urmare, România a întrecut în 2017 Bulgaria (45,2% din media UE) şi Letonia (58,3%), iar decalajul faţă de Polonia şi Ungaria s-a diminuat considerabil – 1,5 puncte procentuale faţă de prima economie şi de 3,9 pp relativ la cea de-a doua.

Cea de-a doua metodă de determinare a eficienţei muncii, propusă de către OECD şi Eurostat, constă în calcularea indicelui productivităţii reale a muncii pe oră lucrată (2010 = 100%). Outputul utilizat este valoarea adăugată brută reală, în preţuri constante ale anului 2010, iar inputul se refră la numărul total de ore lucrate (de către salariaţi şi lucrători pe cont propriu).

România a fost singura economie ECE care în perioada 2010-2017 a înregistrat un ritm mediu anual de creştere a productivităţii orare a muncii superior celui din precedenţii şapte ani. Astfel, productivitatea orară a muncii (medie anuală) din perioada 2003-2010 s-a majorat cel mai mult în România (4,2%), Ţările Baltice (4-4,1%) şi Slovacia (3,4%), în timp ce între 2010-2017 România (5,1%), Letonia (3,1%), Lituania (2,7%) şi Polonia (2,6%) au avut cele mai mari câştiguri de eficienţă, în termeni reali.

Conform graficului de mai jos, România a avut un salt de productivitate faţă de economiile din regiune începând cu anul 2012, în condiţiile în care creşterea nu s-a datorat decât într-o foarte mică măsură reducerii numărului total de ore lucrate (cu 0,6% în ultimii 5 ani). Astfel, la aproximativ acelaşi timp total de muncă eficienţa orară a muncii (în termeni reali)  s-a majorat cu 25,5%.

3.Dinamica surselor productivităţii muncii din România

Precum am explicat în prima parte a acestui articol, majorarea eficienţei muncii poate fi atât efectul factorilor cantitativi (capital deeping), cât şi a celor calitativi (eficienţa agregată a factorilor de producţie – PTF). Sursa datelor utilizate în această secţiune a fost baza de date AMECO, a Comisiei Europene.

Stocul net de capital (echivalentul investiţiilor nete dintr-o economie în funcţie de un stoc iniţial estimat de către AMECO) a fost exprimat în preţuri constante ale anului 2010, înregistrând în cazul României o creştere cumulată dublă între anii 2003-2010, comparativ cu 2010-2017. Stocul net de capital (în termeni reali) s-a majorat cumulat cu 27% în ultimii 7 ani, România având a treia rată de creştere dintre ţările ECE (după Polonia - 35% şi Estonia – 29%).

Deoarece numărul total de ore lucrate din România s-a redus cu aproximativ 11% în 2012 relativ la 2007 (criză economică şi migraţie) după care s-a stabilizat, gradul de înzestrare cu capital al timpului de muncă (capital deeping) a avut cea mai mare creştere din UE în ultimii 5 ani analizaţi – 18% în România, comparativ cu 16% în Polonia şi 11% în Estonia, ţări în care timpul total de muncă a crescut cu 5-6%.

Productivitatea totală a factorilor a fost estimată de către AMECO (pe baza metodei funcţiei de producţie) şi prezentată sub forma unui indice (2010 = 100). Relativ la anul 2010, eficienţa agregată a factorilor de producţie a fost în 2017 cu 20,5% mai mare în România – a doua performanţă din cadrul ţărilor ECE, după Letonia (28%).  Majorarea eficienţei este similară celei  din perioada 2003-2008, fiind influenţată în mod decisiv de evoluţia dintre anii 2012 şi 2017 – plus de 16,5%.

În concluzie, saltul productivităţii orare a muncii din România (din ultimii 5-7 ani) a fost influenţat atât de acumularea de capital (care trebuie ajustată cu elasticitatea producţiei în funcţie de capital), cât şi de eficienţa factorilor de producţie utilizaţi.

Tendinţa de aplatizare a liniei care evidenţiază PTF (de exemplu, din anii 2007 şi 2008) sugerează că modelul de creştere economică îşi atinsese limitele, ca urmare a majorării semnificative a costurilor medii de producţie, în ciuda unei creşteri a PIB potenţial de 7% în anii respectivi. În schimb, rata de creştere a PTF a accelerat la 3% în 2016 şi 4,3% în 2017, expresie a faptului că au avut loc anumite transformări structurale pozitive în economie (din păcate, nu atât de multe precum ar fi necesare!), ceea ce a contribuit la o creştere calitativă a PIB potenţial (+ 4,5% în 2017 relativ la 2016, conform AMECO).

4.Impactul productivităţii muncii asupra PIB pe locuitor

România a înregistrat în ultimii 15 ani o viteză relativ ridicată de recuperare a decalajelor de PIB-locuitor în condiţiile în care nivelul iniţial era cel mai redus dintre ţările actualei Uniuni Europene. România avea în 2002 un PIB/locuitor de doar 29% din media UE28 comparativ cu 31% în Bulgaria, 47% în Polonia şi 59% în Ungaria, în timp ce între 2003-2017, a recuperat 34 puncte procentuale din decalaj, iar Polonia 23 pp, Bulgaria 18 pp şi Ungaria numai 9 pp, ceea ce a permis reducerea diferenţelor de venituri comparativ cu celelalte economii ECE.

Dinamica PIB/locuitor (PPS) a fost influenţată în special de eficienţa orară a muncii, în timp ce numărul mediu de ore lucrate de către o persoană ocupată şi rata de participare a populaţiei active au acţionat în sens contrar.

Pentru a reflecta aceste influenţe am utilizat o tehnică pecifică analizei economico-financiare a companiilor, şi anume, analiza factorială pe baza unei descompuneri a PIB/locuitor (PPS), relativ la media UE28, sursa datelor fiind Eurostat.

Scriind relaţia anterioară sub forma indicilor (an curent/an de bază) şi calculând pe baza acestora ritmurile medii anuale dintr-o anumită (sub)perioadă (România relativ la media UE), au rezultat următoarele (în ordinea termenilor incluşi în ecuaţia de mai sus):

a.între 2003 şi 2017 PIB/locuitor (PPS) şi productivitatea orară a muncii (PPS) au crescut cu 4,91%, respectiv cu 5,12% mai mult (ca ritm mediu anual) în România faţă de UE.

b.numărul mediu de ore lucrate de către o persoană ocupată (cu vârsta între 15 şi 74 de ani) nu a contribuit la recuperarea decalajului PIB-locuitor, deoarece s-a redus mai mult în România decât în Uniunea Europeană (migraţie şi self-employment din agricultură), în special începând cu anul 2010.

c.scăderea semnificativă a ratei şomajului din România relativ la media europeană (creştere economică şi migraţie) a contribuit la majorarea ponderii populaţiei ocupate în populaţia activă, ceea ce a influenţat pozitiv convergenţa PIB/locuitor.

d.migraţia externă a unei părţi din populaţia activă din România a condus la reducerea ratei de participare (populaţia activă raportată la cea cu vârsta de muncă) relativ la Uniunea Europeană, ceea ce a afectat negativ PIB/locuitor al României faţă de medie.

e.surprinzător, ponderea populaţiei cu vârsta 15-74 în cea totală este mai mare în România, dar aceasta numai pe fondul scăderii într-o măsură mai mare a populaţiei totale relativ la respective categorie de vârstă (natalitate scăzută şi migraţie).

Prin urmare, productivitatea orară a muncii a constituit între 2003 şi 2017 principalul factor al convergenţei PIB/locuitor cu media UE, în contextul în care reducerea şomajului din România a stimulat acest proces, iar numărul mediu de ore lucrate, rata de participare a populaţiei active şi ponderea acesteia în populaţia totală au acţionat în sensul accentuării decalajului faţă de referinţă. Pentru a reflecta contribuţia factorială la convergenţa veniturilor am comparat în graficul de mai jos ritmurile anuale de modificare ale variabilelor explicative cu cel corespunzător PIB pe locuitor.

Numărul mediu de ore lucrate a fost a doua variabilă explicativă a dinamicii venitului pe subperioade, acesta generând majorarea cu 11% a vitezei de convergenţă între 2003 şi 2010, respectiv scăderea acesteia cu 31% între 2010-2017. Dacă nu ar fi existat un câştig de productivitate în ultimii 7 ani (peste ritmul de creştere a PIB pe locuitor), atunci reducerea timpului de muncă/persoană ocupată ar fi generat un PIB/locuitor de 60% din media europeană şi nu de 63%, precum cel înregistrat în 2017.

Analiza efectuată în cadrul acestui prim articol demonstrează că nu suntem nici cei mai puţin eficienţi lucrători din Uniunea Europeană, dar şi că s-au înregistrat progrese importante în privinţa productivităţii muncii atât între 2003 şi 2010, cât şi între 2010 şi 2017, ceea ce a sprijinit procesul de reducere sustenabilă a decalajelor de venituri relativ la media europeană şi la media ţărilor ECE.

Autor: Marinaş Marius, profesor ASE Bucureşti

 
 
 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO