Statul a plătit în 2019salarii pentru angajaţii din sectorul bugetar de 102,3 miliarde de lei (peste 20 mld. euro). Adică 32,8% din toate veniturile bugetului. (Media UE, la acest capitol, este de 22%.)
Altfel socotit, statul a plătit 9,8% din PIB pentru salarii, la un produs intern brut estimat la 1.040 mld. lei. Cu toate acestea, statul nu ştie câţi angajaţi are.
Fosta guvernare a PSD a dublat salariile în sistemul public, iar puterea de azi nu s-a opus în Parlament acestei măsuri. În 2015, cheltuielile cu personalul bugetar au fost de 52 de miliarde de lei, echivalentul a 22,3% din veniturile bugetare şi 7,4% din PIB. Anul trecut volumul de salarii plătit aproape s-a dublat.
Pe date Ministerului de Finanţe, numărul de angajaţi la stat ar fi crescut cu vreo 60.000, de 1,18 milioane în 2015, la 1,24 milioane, la finalul anului trecut. În realitate însă, nimeni nu ştie câţi angajaţi are statul. Şi asta o spune Violeta Alexandru, ministrul muncii; adică chiar capul instituţiei care cu asta se ocupă: cu oamenii, cu angajările, cu salariile, cu şomajul.
Acum, desigur, criza prin care trecem nu are cauze economice. Pe bună dreptate cineva s-ar putea întreba: dar ce are de-a face criza medicală cu angajaţii de la stat? Pentru că o legătură de cauzalitate nu există. Nu există, dar, aşa cum persoanele care suferă şi de alte boli sunt mult mai fragile în faţa virusului, aşa un stat slab este mai copleşit decât un altul într-o criză, indiferent de unde ar apărea această criză.
Acum că o astfel de criză a intrat în casă, se aşteaptă o reacţie de răspuns. Premierul crede, între altele, că poate cere de la angajaţii statului „solidaritate” cu mediul privat, grav afectat, care a pierdut deja peste 1,2 milioane de joburi (şomaj tehnic sau şomaj efectiv) – anume intrarea bugetarilor, cu rândul, în şomaj tehnic. Care este efectul practic al unei astfel de decizii?
Ministrul muncii nu poate spune ce sumă ar putea fi economisită. Nu ştie câţi angajaţi ai statului sunt scutiţi de şomajul tehnic (pentru că o parte dintre angajaţi precum medicii, poliţiştii sau profesorii nu intră în şomaj tehnic). Şi nu că instituţia pe care o conduce nu ar avea putere să calculeze, dar nu are ce calcula.
Ministerul chemat să ţină răbojul angajărilor, al salariilor nu ştie câţi angajaţi are statul, acest stat care plăteşte echivalentul a 10% din tot ce se fabrică în ţara asta, din tot ce se produce, pentru salariile angajaţilor săi.
„Nu că nu ştim astăzi, n-am ştiut niciodată câţi angajaţi sunt în sectorul public. Nu există o centralizare la nivelul ţării cu privire la toţi angajaţii din toate primăriile, toţi angajaţii din toate consiliile judeţene, toate prefecturile, toate companiile”, a spus Violeta Alexandru, ministrul muncii, într-un interviu la Digi 24.
Păi cum se ştie atunci unde sunt prea puţini oameni, unde sunt prea mulţi, cum s-au majorat salariile, în baza căror raţionamente şi calcule?
Aşa că ministrul nu ştie câţi angajaţi din sistemul public ajung în şomaj tehnic, nu ştie dacă este cazul să vorbim de economii.
„Fiecare ministru, fiecare autoritate publică locală, fiecare consiliu judeţean, prefectură, regie cu capital de stat integral sau majoritar, tot ce înseamnă instituţie care trăieşte din bani publici trebuie să-şi facă o evaluare.”
Acum?
Păi ce-au făcut până acum? Nu de ieri, de ani de zile?
Ministrul muncii spune astăzi ceea ce ZF observă din vremuri uitate: anomalia statisticilor în raportările publice. Două rate ale şomajului (una numărată de INS, alta de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM).
https://www.zf.ro/analiza/anomalia-statistica-a-somajului-de-ce-are-romania-o-rata-a-somajuluide-7-si-spania-de-26-cand-in-ambele-doar-unu-din-trei-locuitori-lucreaza-12842884
O altă numărătoare paralelă: salariaţii din economie sunt număraţi şi de Inspecţia Muncii şi de INS (cu rezultate, evident, diferite).
Iată, acum, Ministerul Finanţelor transmite, la virgulă, numărul angajaţilor din sistemul public: 1.246.340 la finalul lui februarie (https://www.mfinante.gov.ro/pagina.html?categoriebunuriânumar-salariati-bugetari&paginaâdomenii&menuâBuget). Dar ministrul muncii spune că nu există o bază de date care să arate clar numărul de angajaţi ai statului şi joburile pe care le ocupă.
“Păi o luăm altfel. Nu există nicio evaluare într-un singur loc a tuturor angajaţilor din sistemul public şi am mai vorbit despre acest lucru. În REVISAL, în registrul electronic de evidenţă a salariaţilor, sunt salariaţii din sistemul privat. În România, fiecare angajator îşi ştie structura echipei şi funcţie de moment, se face o centralizare pentru fundamentarea unor decizii, moment la care se văd anumite minusuri în bazele de date legate de tot ce înseamnă angajat în sistemul public. Există o bază de date la Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici cu privire la cei care ocupă funcţii publice, dar cum ştiţi, în sectorul public lucrează şi angajaţi contractuali. Prin urmare, de îndată ce toate aceste instituţii îşi centralizează datele şi îşi evaluează situaţia reducerii activităţii în anumite domenii, atunci vom avea poza generală asupra impactului măsurii anunţate de guvern”, spune ministrul, în interviul de la Digi 24.
Păi şi până atunci?
Nu ştii care este soarta finanţelor ţării, nu ştii cine te-ar putea împrumuta, nu ştii încotro s-o iei şi acum, iată, nu ştii nici câţi soldaţi de-ai tăi ai şi nici cui îi plăteşti solda.
Dar reţelele de “solidaritate bugatară” s-ar reactivat, ca de fiecare dată când în discuţie revine harababura din sistemul public: “Ce are de-a face criza cu angajaţii de la stat”? Uite că are! Nu că aceasta ar fi o cheltuială aiurea dar, dacă statul ar fi plătit salarii în sistem de 7% din PIB şi nu de 10% din PIB şi nu ar fi făcut angajări cu nemiluita neştiind unde, pentru ce, ci mai degrabă cine-i pila cui, atunci nu ar fi încheiat 2019 cu un deficit bugetar de 4,6% din PIB, cu toate bătăile de cap ce pleacă de aici. Şi, dacă ar fi plătit pentru bugetari doar 22% din venituri, cât este media în UE, şi nu 32,8% din toate veniturile bugetului consolidat, cum a făcut în 2019, nu ar fi fost obligat să-şi planifice pentru acest an un deficit fiscal iniţial de 3,6% din PIB. În criză, acum, altfel ar fi mers spre creditori să împrumute echivalentul a 4 - 5% din PIB, până trece hopul. Acum, îşi îndeasă urechile în gulerul sumanului găurit şi aşteaptă miluire.
Citiţi AICI ediţia ZF E-paper de LUNI
