Prima dilemă: există capitalism socialist? Se pare că da. În măsura în care acesta serveşte scopului de a ascunde efectele nocive ale lăcomiei umane. Profiturile se privatizează, iar pierderile se socializează, respectiv se acoperă cu bani publici, ai "maselor". Mecanismele tehnice de realizare a acestui obiectiv contează mai puţin. De exemplu, se pot injecta resurse financiare publice în morţi vii, cazul unor companii private - AIG, de exemplu, bănci etc. prin achiziţia unui pachet de acţiuni. Sigur că în fapt nu e altceva decât o naţionalizare fie şi temporară a respectivelor companii. Îmi sună şi acum în urechi argumentul fostului preşedinte al S.U.A. care argumenta respectiva decizie astfel (citat din memorie): "Pentru a salva societatea capitalistă am fost nevoiţi să naţionalizăm câteva companii". Cade în secundar faptul că pachetele compensatorii pentru board-urile respectivelor companii naţionalizate au fost de milioane de dolari. Dar nu numai companiile ascund lăcomia, ci şi statele. Şi de aici apare a doua dilemă.
A doua dilemă: există "risk free rate"? Calculul costului capitalului propriu pentru o companie porneşte de la rentabilitatea aferentă unei investiţii fără risc (cu risc zero). Zeci de ani economiştii au primit aici ca exemplu rentabilitatea unui depozit bancar sau a unui certificat de trezorerie garantat de către statul emitent (vezi formula "Capital assets pricing model"). Ceea ce implică faptul că un stat nu poate fi falimentar, cu toate că, între noi fie vorba, speţa nu e chiar nouă: Germania şi Argentina post al Doilea Război Mondial au fost naţiuni cvasi-falimentare care au avut nevoie de sprijin financiar substanţial pentru refacere.
Mai recent Islanda, Grecia, Cipru şi desigur lista rămâne deschisă la ora la care scriu aceste rânduri. Ca părere personală cred că nu există un plasament fără risc pe planeta numită Pământ, fie că e vorba de nivelul micro sau macro. În definitiv ambele sunt populate de oameni, nu?
A treia dilemă: este moral să impozitezi economiile bancare (vezi cazul Ciprului)? Dilema aceasta este cu adevărat dificilă. Au curs tone de cerneală pentru a da un răspuns fundamentat întrebării precedente. Ce nu am înţeles a fost faptul că această dilemă a apărut numai post-factum, a fost interpretată într-un singur sens. Am aici în vedere exclusiv depozitele bancare constituite în insulă pentru a profita de regimul lax de impozitare. Mai corect mi s-ar fi părut ca toţi apărătorii neimpozitării depozitelor din sistemul bancar cipriot să privească ceva mai complex problema: Cipru este un paradis fiscal, care a atras ca un magnet fluxuri financiare uriaşe (şi oricum necorelate cu economia reală a ţării) din cotele foarte mici de impunere practicate. Ce se întâmplă acum nu este altceva în realitate decât o revenire la o minimală normalitate: în definitiv 1% şi cu 30% nu generează altceva decât 16% (simplific desigur dar cred că este o medie relevantă totuşi). Probabil că soluţia de fond pentru rezolvarea acestei dileme rezidă în eliminarea paradisurilor fiscale de pe glob.
Eduard Dinu este profesor universitar la A.S.E. Bucureşti
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
