La zece ani de la criza financiară, Uniunea Europeană demonstrează că a învăţat foarte puţin despre cum să acţionezi împreună şi să iei măsuri paneuropene de combatere a crizei şi de susţinere a economiei. Negocierile lungi dintre marile economii din sud versus cele din nord, cu Banca Centrală Europeană (BCE) prinsă la mijloc într-o poziţie incomodă, nu numai că nu contribuie la sustenabilitatea economiei europene per ansamblu, ci alimentează, exact ca în criza precedentă, apetitul speculativ al pieţelor pentru datoriile publice ale economiilor care reprezintă verigile slabe ale Uniunii. Totuşi, de data aceasta, UE nu este chemată să salveze o economie mică, precum cea a Greciei, ci pe cea de a treia şi respectiv a patra dintre cele mai mari economii ale sale, Italia şi Spania, care reprezintă aproximativ 3,5 trilioane de euro din PIB-ul său.
Cum blocajul cauzat de pandemie pare să fie abia la mijlocul primului val, experţii se străduiesc să-i înţeleagă impactul economic şi durata, în timp ce FMI estimează că efectele asupra economiei vor fi comparabile cu cele ale Celui de-al Doilea Război Mondial. În ciuda recentei crize financiare din UE, care a dus la o criză politică şi existenţială, în care scenariul predominant era Grexit-ul, iar rezultatul neaşteptat s-a dovedit a fi Brexit-ul, statele membre au recurs din nou la strategii naţionale de management al crizei şi de redresare economică, iar instituţiile europene încearcă în zadar să-şi demonstreze existenţa.
Statele membre nordice resping ideea euro-obligaţiunilor - care ar presupune un mecanism de mutualizare a datoriei prin punerea împreună a datoriilor naţionale şi emiterea în comun a unor obligaţiuni - şi au refuzat propunerea BCE de a înfiinţa o bancă de active toxice la nivelul Uniunii Europene, care să gestioneze un al doilea val de credite neperformante. În timpul crizei financiare din ultima decadă, un mesaj similar din partea UE a generat scânteia care a împins pieţele de capital să facă speculaţii privind datoria publică a ţărilor cu economii mai vulnerabile şi a creat în sudul Europei o criză financiară extinsă, care s-a transformat într-o ameninţare a înseşi existenţei monedei unice europene şi chiar a fundaţiei Uniunii Europene. Rezultatul a fost planul de salvare a Greciei, în urma căruia PIB-ul ţării a scăzut cu 30%, situaţie comparabilă doar cu economiile falimentare precum cea a Libiei şi a Siriei, iar datoria statului a ajuns la aproape 200% din PIB, nivel care, după cum s-a văzut, nu era nici viabil, nici gestionabil.
Dar ce este diferit de această dată?
În primul rând, Italia şi Spania au văzut cum a eşuat planul de salvare a Greciei, sub coordonarea Mecanismului de Stabilitate Europeană (MSE) şi a FMI, care s-a bazat doar pe politici de austeritate. Italia a declarat de mai multe ori că nu va apela la un plan de salvare gestionat de MSE, de teama condiţiilor impuse de Troika, similare cu cele impuse Greciei. De data aceasta, Italia şi Spania sunt prea mari ca să eşueze şi ca să fie „disciplinate” printr-un plan de salvare forţat.
În al doilea rând, aceasta nu este doar o criză financiară, ci este rezultatul unei crize de sănătate şi umanitare. Lipsa solidarităţii din partea statelor membre a alimentat un puternic sentiment anti-UE în ţările cel mai puternic lovite. În Italia, sentimentul anti-UE a crescut de la 26% în noiembrie la 49% în martie.
În al treilea rând, această nouă criză vine la scurt timp după Brexit şi în contextul unei instabilităţi politice pe fondul creşterii populismului în Italia, în Franţa şi în ţările din estul Europei şi nu pare să genereze solidaritate în rândul statelor membre, ci dimpotrivă. De data aceasta, UE este deja prea fragilă pentru a rezista în faţa unui naţionalism în creştere.
În al patrulea rând, BCE şi-a folosit deja cea mai mare parte din muniţie, reducând dobânzile la cele mai mici niveluri şi injectând bani în piaţă la niveluri record. Rezerva sa de fonduri nu este impresionantă, aşadar pieţele nu par să simtă efectele intervenţiei sale. Declaraţii precum „BCE va face orice e nevoie” nu mai au acelaşi rezultat ca acum zece ani.
De data aceasta, o dezintegrare controlată a UE sau transformarea sa într-un simplu acord comercial şi abandonarea monedei unice devin un scenariu realist, nu doar un instrument speculativ pentru piaţă. Probabilitatea acestui scenariu este imposibil de determinat, dar, după Brexit şi războiul comercial SUA-China, cine mai poate spune ce este probabil.
Material de opinie realizat de Dimitrios Goranitis, Partener servicii de risc şi reglementare, Deloitte România
