Prima temă.
Polonia încearcă să rezolve administrativ, prin legi şi decrete problema, creditelor de retail în valută. Noul preşedinte, un conservator, cere băncilor să convertească împrumuturile în valută - euro sau franci elveţieni - în zloţi, la un curs de comun acord între bancă şi debitor. În cazul în care nu se va ajunge la un compromis, varianta administrativă este egalizarea costului creditului în valută cu al celui în zloţi. Probabil se va calcula de la momentul x până la momentul actual cât a plătit un debitor în euro, în franci elveţieni şi în zloţi şi se va egaliza costul.
De asemenea, preşedintele polonez a propus “legea dării în plată”, respectiv posibilitatea debitorului de a da înapoi bunul, fără niciun alt cost.
Polonia dă o lege pentru conversia în zloţi a creditelor ipotecare în valută
În România nu s-a găsit până în acest moment o soluţie valabilă pentru toţi. Banca Naţională spune că este problema debitorilor să se înţeleagă cu băncile şi invers.
Băncile care au dat credite în franci elveţieni şi în euro şi au pierdut o parte din procese au pus pe masa debitorilor soluţii începând de la reducerea soldului creditelor, reducerea dobânzii, refinanţare la un cost mai scăzut, plata ratelor la un curs mai redus etc. Fiecare bancă - Volksbank/Banca Transilvania, BCR, OTP, Piraeus, Raiffeisen, Bancpost etc. – a încercat să rezolve individual revolta debitorilor cărora le-a crescut costul lunar de plată şi soldul (transformarea valutei în lei) prin creşterea cursului la francul elveţian (80-100%) sau a euro (30-40%). Costul cu dobânda s-a redus pentru că a scăzut indicele Libor CHF şi Euribor, aceşti indicatori fiind în prezent cu minus, respectiv -0,75 la francul elveţian şi -0,1 la euro.
O parte dintre debitori au semnat propunerile băncilor, alţii nu, miza fiind transformarea creditului în franci elveţieni sau în euro la cursul istoric, din momentul acordării creditului. Pe această temă sunt multe procese în justiţie, deci se joacă.
Anul trecut, Ziarul Financiar a încercat să facă un calcul jurnalistic, fără pretenţia de a da totul la virgulă, în privinţa costului unui credit ipotecar în franci, în euro şi în lei. Dacă vă amintiţi, în ianuarie 2015 banca centrală a Elveţiei a renunţat să mai susţină cursul francului, iar acesta a scăzut de la 1,2 la sub 1 faţă de euro.
Din ianuarie 2007 până în ianuarie 2015, luând în considerare dobânda la franc, dobânda la euro, dobânda la lei, evoluţia cursului leu/franc şi leu/euro, cei care au luat împrumuturi în franci elveţieni au plătit mai puţin decât cei care s-au împrumutat în euro sau lei. Conform calculelor ZF, la un credit ipotecar în echivalent de 55.000 de euro acordat pe o perioadă de 30 de ani, din ianuarie 2007 până în ianuarie 2015 cei cu credite în euro au plătit (principal plus rată) 36.000 de euro, adică echivalentul a 149.000 de lei, cei cu credite în franci elveţieni au plătit 47.000 de franci (principal plus rată), adică echivalentul a 143.000 de lei, iar cei care au luat credite în lei au plătit 152.000 de lei.
Dacă am face acest calcul pentru perioada ianuarie 2007 - ianuarie 2016, la dobânzile actuale la euro, franc şi lei, plus cursurile medii, am ajunge la următoarele calcule: pentru acelaşi credit în euro am plătit echivalentul a 166.849 de lei, pentru unul în franci de 165.140 de lei, iar pentru unul în lei, 164.000 de lei. Deci de-abia acuma creditul în lei devine mai avantajos, odată cu scăderea Robor la 1%.
Dacă şi România ar egaliza administrativ costul împrumuturilor în euro şi în franci cu cel în lei şi ar face conversia? Poate fi o soluţei care să fie acceptată şi legislativ şi la nivelul debitorilor?
Pentru cei cu credite în euro şi franci elveţeni, miza este revenirea la cursul istoric, care îţi asigură o reducere a soldului în lei mult mai puternică. Deci nu ne va conveni această propunere.
A doua temă.
Cineva care a lucrat în finanţe şi ştie bine Codul fiscal mi-a ridicat următoarea problemă: trebuie sau nu statul să impozitele cu 16% reducerea de sold de care beneficiază debitorii în urma discuţiilor cu banca? Sigur nu v-aţi gândit la acest lucru.
Argumentul este că debitorul beneciciază de un câştig, iar acesta trebuie impozitat ca oricare alt câştig, chiar dacă debitorul nu primeşte banii respectivi în mână. Adică cineva care a primit o reducere de sold de la o bancă, să zicem de 10.000 de euro, ar trebui să datoreze statului 1.600 de euro, cash.
Pe acelaşi principiu, şi companiile care negociază cu băncile reducerea soldului creditelor ar putea să fie impozitaţi în acelaşi fel.
Este puţin probabil ca cineva să pună pe tapet această situaţie care ar naşte multe controverse legislative şi ar genera un scandal public imens. Dar nu se ştie niciodată.
