Bunicul era inginer energetician la Uzina Electrică din Sibiu, printre altele făcea verificări, mentenanţa şi reparaţii pe salba de hidrocentrale de pe Olt, dintre Sibiu şi Făgăraş, acolo era sectorul lui - verifica inclusiv racordurile la consumatorii industriali. Îmi aduc aminte şi acum cât de fericit eram când plecam în vacanţe dimineaţa la 5, cu dubiţa TV a uzinei pe teren, în inspecţie (aşa-i ca nu ştiţi de unde vine numele TV, unde a fost fabricată prima oară şi ce ţări din Europa au copiat-o?). Astfel am ajuns să cunosc, pe lângă alte fabrici, uzine şi combinate din zonă Combinatul Chimic Nitramonia Făgăraş (înfiinţat în 1920), Combinatul Chimic Viromet Victoria (înfiinţat în 1939) şi Fabrica Colorom Codlea (înfiinţată în 1950) – despre care am aflat, după ani de zile că, printre altele, fuseseră printre cei mai mari producători din Europa de Est de materii prime si materiale din industria farmaceutică.
Stefan Vuza, unul dintre puţinii chimişti romani ramaşi pe baricade, mi-a amintit ce însemna chimia înainte de 1989. România avea 72 de combinate (mai bune decât multe altele din lume), un sistem performant de învăţământ (12 şcoli profesionale, 23 licee, 17 facultăţi şi 10 institute de cercetare), chimie era un sector care aducea venituri de circa 35 miliarde Euro, aproape 20% din producţia industriala de atunci – datele sunt din Cartea Alba a Reindustrializării - Industria Chimică, Petrochimică şi de Petrol, coordonata de Gheorghe Ivanuş.
Şi unde suntem azi, în 2025.
Dacă a mai rămas un sfert din capacităţile de producţie şi din cele din învăţământ, domeniul aducând la buget venituri de doar 3 miliarde Euro şi aproape jumătate din deficitul balanţei comerciale a României.
Chimia era în anii 1980-1990, aşa cum este IT-ul astăzi, “copilul teribil” al economiei mondiale, era perioada când ţările europene se băteau pentru a prelucra materiile prime şi a le transforma în produse finite scumpe, cu valoare adăugată. România avea o oarecare supremaţie în domeniu pentru că, radeţi cât vreţi, chimia avea protecţie politică de la cel mai înalt nivel, aşa cum are IT-ul astăzi.
După anii 2000 au triumfat deciziile foarte, foarte proaste. Romania şi-a închis mai toată chimia, şcolile, facultăţile, fabricile, uzinele şi combinatele. Printre cele închise, total sau parţial, se numără, evident, Combinatul Chimic Nitramonia Făgăraş, Combinatul Chimic Viromet Victoria şi Fabrica Colorom Codlea.
Europa de Est a avut dintotdeauna o industrie chimică bine dezvoltată care producea pentru apărare, construcţii, industria auto şi agricultură. Nomenclaturiştii cehoslovaci, polonezi şi unguri care au pus mâna pe fabricile de chimie de acolo le-au modernizat, tehnologizat şi internaţionalizat. Nomenclaturiştii români care au pus mana pe fabricile de chimie de la noi le-au dărâmat, vândut la fier vechi şi transformat, în cel mai fericit caz, în cartiere de blocuri, clădiri de birouri şi malluri.
Romania este într-o poziţie economică dificilă pentru că s-a dezindustrializat, fabricăm tot mai puţin, iar investiţiile în fabrici, uzine şi combinate făcute de către antreprenori români şi corporaţii internaţionale nu au putut înlocui efectele dezindustrializării. Se spune despre o ţară care nu are ingineri, nu fabrică şi nu exportă că este o ţară leneşă.
Ultima oara am trecut prin Făgăraş lunea trecuta, trec des. Tuturor celor care au votat în Făgăraş le spun că fără o strategie competitivă de reindustrializare, fără fabrici, uzine şi combinate – construite inclusiv în Făgăraş – care să producă mâncare, chimie, energie şi apărare, România nu are nici o şansă să se refacă economic.
Aşadar, de mâine, la treabă, la reindustrializare.
