După 1989, formarea preţurilor pentru consumul energiei în România a fost puternic dominată de decizii administrative – reglementări, plafonări, segmentare pe categorii de consumatori. Liberalizarea a fost tergiversată şi în mod repetat suspendată. În cazul energiei pentru consumul casnic, pentru întreaga perioadă post-1989 durata funcţionării unor preţuri libere se măsoară în luni – liberalizările de la 1 iulie 2020 (energie electrică) şi 1 ianuarie 2021 (gaze naturale) au fost suspendate din 1 noiembrie 2021. Liberalizarea preţului energiei electrice a fost reluată de-abia în iulie 2025, în timp ce plafonarea preţului gazelor naturale a fost prelungită pentru al cincilea an consecutiv, până pe 31 martie 2027. De regulă, schemele de plafonare au acoperit întreaga populaţie de consumatori casnici, unele incluzând diferenţieri în funcţie de volumul consumului.
Subvenţionarea recurentă a consumului de energie, cu deosebire pentru gospodării, este motivată în principal prin necesitatea protecţiei sociale. Protecţia celor mai vulnerabili cetăţeni, mai ales în perioade de criză, este acceptată şi susţinută în orice societate civilizată. În acelaşi timp, aria de acoperire şi magnitudinea protecţiei sunt condiţionate de resursele de care dispune si pe care le poate mobiliza fiecare economie. Iar resursele sunt inevitabil limitate.
În plus, în primul sfert de secol 21 a crescut considerabil frecvenţa cu care şocuri adverse au lovit economiile lumii. Aceste şocuri au generat deja câteva crize de amploare, prea mult amplificate de politici economice inerţiale, greşit calibrate sau clar inadecvate. Contextul geopolitic actual indică un risc ridicat ca instabilitatea şi incertitudinea provocate de aceste crize să persiste, cel puţin pe termen scurt şi mediu.
Persistenţa mediului global volatil şi limitarea resurselor cer responsabilitate şi realism din partea guvernelor în formularea de politici economice. Aceste politici trebuie să întărească rezilienţa economiei la şocuri repetate şi să înlăture constrângerile care inhibă creşterea economică suficientă pentru a genera continuu resursele necesare inclusiv pentru susţinerea protecţiei sociale.
Situaţia este critică pentru România, care confruntă acest context global cu dezechilibre macroeconomice majore – deficit fiscal şi de cont curent excesive, datorie publică în creştere rapidă, inflaţie ridicată. Spaţiul fiscal este practic epuizat până la definitivarea consolidării fiscale. În aceste condiţii este de importanţă crucială ca decidenţii de politici economice să recunoască compromisurile (trade-offs) şi constrângerile de neocolit ale economiei, şi să le gestioneze cât mai eficient, măcar de acum înainte.
Fundamentarea măsurilor economice discreţionare doar pe evaluarea efectelor imediate, directe şi vizibile ale acestora este superficială şi deseori contraproductivă. Economia este complexă şi dinamică, şi orice intervenţie exterioară care alterează relaţiile existente şi ”regulile jocului” alterează şi motivaţiile agenţilor economici şi ca atare comportamentul acestora. Aşteptarea ca o directivă/reglementare/finanţare decisă de guvern să producă efecte numai acolo unde şi doar atât cât a intenţionat acesta este o iluzie extrem de costisitoare pentru economie. Evaluarea măsurilor luate în consideraţie trebuie să se extindă asupra efectelor secundare, indirecte, propagate dincolo de termenul foarte scurt, a consecinţelor neintenţionate şi deseori nedorite.
Guvernele motivează deciziile care ignoră logica economică prin urgenţele generate de situaţii de criză survenite neaşteptat. Argumentul ar putea fi luat în serios dacă şocurile ar fi mereu inedite şi dacă aceleaşi politici nu ar fi aplicate şi în perioade inter-crize. De cele mai multe ori, nu este aşa. Pandemia declanşată în 2020 a fost într-adevăr un eveniment rar şi surprinzător. În schimb, şocurile preţurilor energiei şi politicile de răspuns la acestea au o istorie bogată şi binecunoscută. Iar Romania, evident, nu s-a aflat în criză energetică cvasi-permanentă după 1989.
Guvernele responsabile se pot pregăti din timp pentru şocurile preţurilor energiei astfel încât să reacţioneze adecvat la producerea neaşteptată a acestora. Vestea bună este că teoria şi istoria economică au acumulat în acest domeniu cunoştinţe sistematic reconfirmate de-a lungul timpului. Aceste cunoştinte, care întrunesc consensul unei vaste majorităţi a economiştilor, atât din academia cât şi din instituţii internaţionale specializate în politici publice, pot fi uşor accesate de guvernanţii dornici să găsească soluţiile cele mai potrivite pentru cetăţeni. Vestea proastă este că multe guverne ignoră sistematic învăţămintele istoriei. Guvernele României au fost de-a lungul timpului printre cele mai consecvente în acest sens.
În continuare voi trece în revistă evidenţă, analize teoretice şi recomandări cuprinse într-o selecţie de surse relevante pentru tema subvenţionării consumului de energie. Voi adăuga evaluarea proprie a aplicării unora dintre aspectele discutate la cazul României precum şi a unor implicaţii pentru politica montară. Deşi multe din aspectele prezentate sunt general valabile pentru diverse forme de subvenţionare, mă voi concentra asupra subvenţionării prin preţ a consumatorilor, din două motive. Primul este că aceasta a fost forma aplicată cu perseverenţă în România post-1989. Al doilea motiv provine din implicaţiile controlului preţurilor energiei pentru dinamica inflaţiei.
Trebuie remarcat că alterarea discreţionară a preţurilor de piaţă ale energiei este un caz particular al demersurilor repetate pe care numeroase autorităţi ale statelor lumii le-au întreprins de-a lungul timpului pentru a subordona preţurile obiectivelor politice. Cvasiconsensul economiştilor asupra acestor demersuri, validat repetat de istoria economică, este de dezaprobare fermă. Acesta ar trebui în principiu să fie un argument suficient impotriva controlului oricărui subset de preţuri. Dar ubicuitatea energiei pentru consumul şi producţia economiei moderne cresc substantial importanţa temei controlului preţurilor, până la a crea impresia că domeniul ar putea fi exceptat de la logica pieţei. Este de aceea crucial ca atât autorităţile statului cât şi publicul să înţeleagă că, în realitate, tocmai această importanţă deosebită a energiei impune respectarea cu atât mai strictă a raţionalităţii economice.
