Potrivit unui comunicat de presă al Guvernului, remis în data de 25 aprilie, peste 1.400 de avize tehnice de racordare (ATR) au fost emise în prezent pentru proiecte energetice cu o putere totală planificată ce depăşeşte 80.000 MW - de aproape zece ori necesarul actual al României. Aceste avize sunt deţinute de peste 1.000 de titulari şi corespund unor proiecte aflate în etape diferite, de la avize recent emise până la contracte de racordare, lucrări în execuţie sau puneri în funcţiune recente. În paralel, acelaşi comunicat al Executivului semnalează că o parte semnificativă dintre societăţile analizate nu aveau cifră de afaceri, angajaţi sau un capital social relevant.
Datele prezentate ridică, fără îndoială, o problemă reală privind utilizarea capacităţii de racordare. Totuşi, lectura propusă rămâne incompletă dacă nu este corelată cu parcursul administrativ ulterior obţinerii ATR-ului. Între avizare şi punerea în funcţiune se află proceduri, avize, studii şi autorităţi multiple, iar tocmai această distanţă, cu toate dificultăţile şi întârzierile birocratice, pare să lipsească din analiza oficială.
Dincolo de impactul comunicării publice, comunicatul Guvernului ridică o problemă mai amplă privind modul în care este înţeles parcursul de dezvoltare al proiectelor energetice. Accentul pus pe volumul capacităţilor avizate riscă să mute discuţia de la cauzele reale ale întârzierilor către o explicaţie simplificată, centrată aproape exclusiv pe profilul formal al unor investitori.
Această abordare este discutabilă din cel puţin două perspective.
Pe de o parte, existenţa unor societăţi fără angajaţi, fără cifră de afaceri sau cu un capital social redus nu indică, în sine, lipsa unui proiect viabil, mai ales într-un sector în care dezvoltarea prin vehicule de tip SPV reprezintă o practică obişnuită.
Un vehicul de tip SPV (special purpose vehicle) reprezintă o societate constituită pentru un scop specific şi limitat, de regulă dezvoltarea şi implementarea unui anumit proiect, utilizată pentru a separa riscurile juridice şi financiare ale acestuia de cele ale altor proiecte, precum şi pentru a facilita structurarea finanţării, inclusiv în regim de project finance.
În mod firesc, un SPV aflat în stadiu de dezvoltare nu va avea, de regulă, angajaţi proprii, activitate economică semnificativă sau o capitalizare substanţială. Funcţiile operaţionale sunt, în această etapă, externalizate către dezvoltator, consultanţi tehnici, juridici sau financiari, iar capitalizarea relevantă intervine ulterior, după atingerea unor obiective precum obţinerea avizelor şi autorizaţiilor necesare sau securizarea finanţării.
În acest context, o eventuală condiţionare a accesului la proceduri, inclusiv la obţinerea avizului tehnic de racordare, de un anumit nivel de capitalizare, de existenţa unor angajaţi proprii sau de un istoric financiar relevant ar risca să creeze bariere artificiale la intrarea pe piaţă. Într-un sector care presupune investiţii semnificative şi proiecte dezvoltate etapizat, asemenea limitări ar putea produce efectul contrar celui urmărit, prin reducerea competiţiei şi încetinirea dezvoltării unor noi capacităţi de producţie.
Pe de altă parte, emiterea unui aviz tehnic de racordare nu înseamnă că proiectul este pregătit pentru construire şi nici că dezvoltatorul poate începe lucrările.
Între racordare şi execuţie se interpune un parcurs administrativ distinct, complex şi adesea dificil de anticipat. Acesta presupune, în primul rând, obţinerea avizelor şi acordurilor necesare, parcurgerea procedurilor de mediu, realizarea studiilor de specialitate, asigurarea drepturilor asupra terenurilor, precum şi coordonarea mai multor autorităţi. Finalizarea acestor etape constituie o condiţie prealabilă pentru obţinerea autorizaţiei de construire şi, implicit, pentru demararea lucrărilor.
Procedura de mediu rămâne una dintre principalele surse de impredictibilitate. Durata acesteia variază semnificativ în funcţie de amplasament, de eventualele suprapuneri cu arii protejate, de necesitatea unor studii suplimentare, de consultările publice sau de poziţiile autorităţilor competente. În practică, întârzierile nu decurg doar din complexitatea evaluării, ci şi din solicitările succesive de clarificări, interpretările neuniforme ale autorităţilor şi lipsa unei coordonări eficiente cu celelalte avize necesare. Astfel, procedura de mediu poate deveni un blocaj autonom, capabil să amâne autorizarea proiectului chiar şi atunci când componenta de racordare este deja clarificată.
În aceste condiţii, utilizarea numărului de ATR-uri sau contracte de racordare ca indicator direct al proiectelor care ar trebui să intre în execuţie riscă să ofere o imagine distorsionată. Aceste instrumente marchează o etapă relevantă, dar nu reflectă gradul real de maturitate al proiectului şi nici probabilitatea efectivă de realizare a acestuia.
Problema nu ţine, aşadar, exclusiv de comportamentul investitorilor, ci de succesiunea, durata şi lipsa de coordonare a procedurilor publice. Capacitatea de a transforma un proiect avizat tehnic într-un proiect autorizat şi, ulterior, construit ar trebui să fie un element central al reformei sectorului energetic.
Un alt aspect care trebuie avut în vedere este absenţa unei referiri la cadrul normativ recent, în special la măsurile de transpunere a Directivei Directiva RED III, concepute tocmai pentru accelerarea procedurilor administrative aplicabile proiectelor de energie regenerabilă.
Această omisiune este relevantă deoarece diferenţa dintre capacitatea avizată şi proiectele efectiv implementate nu poate fi analizată separat de instrumentele legislative care ar trebui să reducă durata şi impredictibilitatea procedurilor. Ordonanţa de urgenţă nr. 59/2025 a fost adoptată tocmai în logica simplificării şi accelerării proceselor administrative, inclusiv prin crearea unor mecanisme menite să faciliteze autorizarea proiectelor din surse regenerabile.
În acest context, o reformă reală a sectorului energetic nu poate fi limitată la ajustări punctuale sau la reconfigurarea criteriilor de acces în proceduri. Este necesară o abordare coerentă, care să vizeze întregul lanţ administrativ, de la simplificarea şi corelarea procedurilor până la clarificarea competenţelor autorităţilor implicate şi respectarea efectivă a termenelor. În lipsa unei astfel de recalibrări, riscul este ca diferenţa dintre „megawaţii pe hârtie” şi capacităţile efectiv construite să persiste, iar reforma energetică să rămână mai degrabă un exerciţiu de comunicare decât unul de transformare reală.
Aşadar, deşi este lăudabilă preocuparea Guvernului de a introduce instrumente şi mecanisme pentru eliminarea proiectelor neserioase, care aglomerează artificial reţeaua şi generează costuri suplimentare pentru racordarea proiectelor viabile, soluţiile propuse trebuie calibrate cu atenţie.
În caz contrar, acestea pot produce un efect de bumerang, prin blocarea dezvoltării pieţei de producţie a energiei regenerabile, cu consecinţe nu doar asupra ritmului investiţiilor, ci şi asupra capacităţii României de a-şi îndeplini obiectivele privind ponderea energiei din surse regenerabile în consumul final brut, asumate în raport cu Uniunea Europeană.
