Sa incepem cu politica monetara. In special prin dobanzi inalte, Banca Nationala a manevrat cat a putut de bine traiectoria descrescatoare a inflatiei, pana in 2007. Dar marja ramasa este infima. Astfel, pentru a ajunge la nivelul real la care se situa in primavara anului 2007, rata dobanzii bancii centrale ar trebui sa urce la peste 10%; pentru a reduce presiunea inflationista fara alt sprijin, este posibil ca nivelul necesar teoretic sa fie de 13-14%.
Insa la un asemenea nivel cursul s-ar aprecia din nou, iar balanta de plati ar fi data peste cap. Pentru a nu mai vorbi de faptul ca o parte a debitorilor fata de sistemul bancar - populatie si intreprinderi - nu ar mai putea sa ramburseze creditele la noile dobanzi, aruncand sistemul bancar si economia in haos. Ceea ce arata ca banca centrala nu poate apasa pana la capat pedala dobanzilor. Dar cu rate mai scazute in termeni reali decat au fost in 2007, cum s-ar realiza scaderea inflatiei?
Politica de venituri, am mai spus-o in repetate randuri, a fost principala cauza interna pentru scaparea haturilor inflatiei in 2007. Cresterea salariilor fara legatura cu productivitatea, majorarea numarului functionarilor publici si a salariilor acestora au umflat cererea agregata cu mult dincolo de ceea ce putea oferi productia interna, explicand mai intai cresterea deficitului extern, iar apoi a preturilor interne. Ce perspective avem pentru 2008? Deocamdata, datele sunt insuficiente. Avem oferta guvernului de crestere a salariului minim cu 13% fata de 2007, pe care sindicatele par sa o respinga. (Evident, argumentul care revine obsesiv este cum s-au gasit bani pentru cresterea cu 47% a pensiilor, dar nu se gasesc bani si pentru salarii? Sa raspunda cei care o tin, una si buna, ca prin cresterea pensiilor nu se intampla nimic rau!) Dar si daca salariile vor creste in medie cu doar 13% in 2008, pentru a sustine o rata a inflatiei de 4% ar trebui sa avem o crestere medie a productivitatii de cel putin 9%. Greu de crezut...
Tot in zona veniturilor sa adaugam si cele peste doua procente din PIB, cat va fi cresterea pensiilor in 2008 fata de 2007. Suma ce se transforma aproape integral in cerere de consum. Pentru care trebuie sa avem fie importuri nete suplimentare, fie majorarea productiei interne. Daca nu e nici una, nici alta, o avem sigur pe cea de-a treia: cresterea inflatiei!
Pe lista factorilor care influenteaza cererea agregata se mai afla si bugetul public consolidat. Pe primele 10 luni din 2007 acesta a fost usor excedentar - deci nu a generat presiuni inflationiste. Pentru anul urmator, insa, proiectul de buget prevede un deficit ce se apropie de 3% din PIB. Fiind an electoral, as fi surprins sa nu fie facute toate cheltuielile pana la ultimul banut. Iar deficitul devine cerere agregata. Adica, luand pe scurtatura, explicatia din paragraful anterior: inflatie!
Intre factorii care ar putea contribui la calmarea preturilor, un analist experimentat mi-a citat cresterea economica mai domoala, adica aproape de potential. Ma tem ca nici acest factor nu rezista. Cresterea rapida, cum a fost cea din 2006, are o parte buna (acopera mai mult cererea agregata din productia interna) si una rea - mareste presiunile inflationiste. Reducerea cresterii ne scapa de partea buna. Pentru cea rea, insa, impactul nu este direct, ci mediat de efectul asupra costului factorilor de productie, din care cel mai important este nivelul salariilor. Intr-o economie flexibila, o crestere economica mai lenta atrage cresterea ratei somajului si atenuarea presiunilor salariale. Acest lucru nu se intampla la noi din cel putin doua motive: continuarea fenomenului migratiei si rigiditatea pietei fortei de munca. Asadar, nu trebuie sa ne asteptam ca domolirea cresterii economice sa scada presiunile salariale. De aceea, este bine sa nu ne asteptam nici la efectele pozitive ale acesteia.
Sa recapitulam: este de anticipat ca toti, dar absolut toti factorii care influenteaza nivelul preturilor sa aiba evolutii care fie nu modifica, fie maresc presiunea fata de nivelul din anul de pornire. Cursul valutar mai slab, deficitul de cont curent mai redus, ratele reale mai mici ale dobanzilor, veniturile salariale, pensiile si deficitul public mai mari conduc - toate - la cresterea presiunilor inflationiste dincolo de nivelul pe care il vom avea la sfarsitul acestui an, adica 6,2-6,5%. Cum oare sa ajungem la 3,8% in 2008?
Pentru a iesi din cercul vicios, ar exista o singura solutie de substanta: flexibilizarea pietei fortei de munca, care ar conduce la fructificarea cat mai rapida a potentialului, foarte mare, de crestere a productivitatii. Am mai scris pe aceasta tema si o voi mai face. Acum, insa, este clar pentru toata lumea ca ceea ce guvernul nostru nu a facut in primul an dupa alegeri, cand avea si o majoritate parlamentara, nici macar nu viseaza sa faca in pragul alegerilor si cand mai are vreo 20% sustinere in Parlament.
Si ar mai fi o sansa, pentru a doua parte a anului 2008: un an agricol foarte bun, care sa reduca preturile la alimente. Cum insa politicile in materie de agricultura sunt tot acolo unde au fost de multi ani, iar accesarea fondurilor comunitare ramane un vis indepartat, avem o singura solutie pentru un an agricol bun: sa ne rugam fierbinte la Dumnezeu.
Eugen Radulescu este analist economic, fost presedinte al CEC, Raiffeisen Bank si fost director de politica monetara in cadrul BNR
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
