Niciodată Uniunea Europeană, în puţin de lunga ei existenţă nu a fost mai ridicolă decât în ultimii doi ani. Şi niciodată nu a avut lideri atât de neconvingători când era cea mai mare nevoie de astfel de oameni. Iar la Vilnius s-ar fi desfăşurat se pare, azi ca şi ieri, un summit crucial soldat cu primirea Moldovei şi a Georgei într-o înţelegere de perspectivă îndoielnică şi bizară.
În vreme ce la Kiev se dau acatiste pentru primirea ţării în UE la sfântu-aşteaptă, la Londra, Paris sau Berlin se vâd bule papale: pocăiţi-vă nefericiţi ai Estului, aveţi credinţă, mântuira voastră e la doi paşi. Doar că ea costă!
Niciodată UE nu a fost o mai mare maimuţăreală. Şi, totuşi, cât de fascinantă rămâne această religie!
De la 1 ianuarie 2014 România este obligat să vândă pământ cetăţenilor din UE care vor dori să-l cumpere, la preţul pieţei, desigur, dar românii s-ar putea să nu beneficieze de întreg dreptul la muncă în ţări ale Uniunii – la preţul pieţei, fireşte - şi cu atât mai puţin de drepturile sociale ce derivă din calitatea lor de cetăţeni europeni. Deşi ambele prevederi sunt cuprinse în aceleaşi acorduri convenite cu mulţi ani în urmă.
Nimeni, nici Comisia Europeană nici Marea Britanie, Franţa sau Germania nu explică convingător ce e cu povestea asta. Sunt cele două milioane de români plecaţi din ţară cerşetori prin Europa? De când şi cât plăteşte Europa pentru ei? De când Olanda nu mai poate respira din cauza românilor?
Pot paragrafele de mai sus fi aliniate unui discurs naţionalist? Sunt scrise de mine, iar eu cred că nu. Pur şi simplu încep să mă cred vinovat fără să fi comis vreun păcat.
Teama de a fi acuzaţi de naţionalism, de ridicol în ultimă instanţă, aproape că ne-a paralizat. Nimeni nu mai mormăie pe aici mai nimic despre drepturi şi libertăţi de teamă de a nu mai fi acuzat de cine ştie ce apucătură perversă. Reprezentanţii noştri din Parlamentul European sunt aproape morţi, ici colo o voce firavă - Weber, Macovei, cam atât. Ministerul de Externe nu poate face prea multe multe. Pur şi simplu ne este teamă tuturor sau silă.
Dacă, în continuare, UE ţine neapărat să lase România şi Bulgaria în afara Spaţiului Schengen fără ca oamenii din aceste ţări să aibă drepturi egale cu ceilalţi, atunci cea ce s-a întâmplat azi la Vilnius - unde Moldova şi Georgia parafazau de zor acordurile de asociere, iar marea jale este că Ucraina a trădat idealurile şi se îndepărtează de UE – nu este cumva doar un circ?
Iar dacă e circ, circ să fie.
Aşa cum stau lucrurile acum mai interesantă pentru UE era piaţa ucraineană de aproape 50 de milioane de locuitori decât dorinţa de a extinde raiul libertăţii. Şi atunci, dacă la mijloc sunt doar interese economice – în ultimă instanţă eliminarea taxelor vamale -, de ce nu şi-ar băga coada şi Rusia?
Vorbim cu toţii de economii libere, competitive. La Bucureşti a avut loc în această săptămână un summit Europa de Est-China. UE are relaţii comerciale cu China de 500 de miliarde de euro, anual. Relaţiile Vestului Europei cu Estul ei înseamnă cam dublu - relaţiile comerciale ale României cu UE au fost de 98 mld. euro, anul trecut.
UE are, de zece ani, un parteneriat strategic cu China, adică de pe vremea când România nu aderase. Doar că UE are probleme cu China, - nu una, ci multe. Între altele: dacă China vrea să-l de afară din corul ei pe vreun mare şmecher occidental, o face într-o secundă. Dacă marele şef chinez mişcă din deget a nemulţumire atunci e posibil ca nu o mare companie, ci multe, să-şi ia catrafusele şi să se mute. Aşa se întâmplă şi cu Rusia.
Cu România, spre deosebire de China sau Rusia, unii parteneri din UE nu au decât o singură problemă, vedem acum. Posibilele ajutoare sociale primite de românii care nu au altceva de făcut decât să întindă mâna şi să atenteze la bunăstarea lor. Iar ei se simt copleşiţi de parcă i-ar fi invadat chinezii.
Câte ajutoare au primit românii din Marea Britanie în 2012 şi cât înseamnă ele, ca procent din profitul net al unei companii britanice de telefonie prezentă în România?
Ar fi bine de ştiut pentru toţi, nu de alta, dar aderarea României la UE şi a Estului european întreg, iar acum a spaţiului ex-sovietic a fost şi este o afacere. Pentru toţi.
Ar trebui să ştim nu doar cât câştigăm noi din afacerea UE – şi am câştigat, da. Dar Occidentul nu a câştigat nimic?
Ce spune David Cameron este uluitor. Cetăţenii ţărilor sărace din Europa să nu mai aibă dreptul de a călători sau de a munci liber pe unde le trece cărarea.
Aşa a fost cândva înţelegerea, dar nu mai e. În schimb, companiile lor venite aici rămân cu toate drepturile – şi sunt drepturi ce derivă din tratatele comunitare, nu-i aşa?
România poate să semneze orice înţelegere cu China, dar doar aşa - eu deschid la tine un institut cultural, tu la mine unul. Eu învăţ chineză, tu română. Contractele comerciale trebuie să respecte însă rigorile UE în virtutea acestui tratament comun pentru statele membre.
Ce vrea să zică asta? E permis în România să ai profit de peste 100 de milioane de euro anual cu marjele 5- 10-15%. Este firesc să plăteşti tu, companie occidentală în România, salariul minim pe economie de 850 lei (200 de euro) ca să raportezi apoi profit net la finele anului de 20-30 de milioane de euro.
Este tonic să te răţoieşti la guvernul român că alungă investitorii străini – cei cu marje de profit de 5-10% aproape uluitor pentru lumea în care trăim, dacă nu faci afaceri cu chinezii sau iranienii aflaţi sub embargou – pentru că majorează salariul minim cu 50 de lei, dar să ţi se pare firesc ca Germania să introducă salariul minim (8 – 9 euro pe oră, adică în jur de 1.600 de euro pe lună).
Nimeni nu vrea să se întoarcă de unde a plecat, mai ales când crede că a plecat pe drumul bun.
Pentru România, toată povestea tinde să devină una nu serioasă, ci foarte serioasă. Adică cum: au trecut 7 ani de la integarea în UE şi, de şapte ani, noi mergem din mai rău în mai rău?
Tot ceea ce am spus mai sus pot fi mici prostii pentru unii. Ele cântăresc în mersul lucrurilor, au importanţa lor şi pot influenţa gandirea. Pentru alţii, pot însemna nimic, dacă nimicul însemna ceva.
Povestea asta este mai degrabă banală, este de când lumea. Dar se poate sfârşi şi foarte prost.
Marile crize au putut fi trecute când la cârma unei comunităţi – că s-a numit popor, imperiu sau comunitate voluntară de state – au fost oameni curajoşi.
Ucraina a întârziat o mare şansă a ei nu pentru că presiunile Rusiei au fost colosale, ci pentru că liderii ei au fost fricoşi. De cealaltă parte, niciunul dintre marii şefii de stat de azi din Europa Occidentală nu merită titlul pe care îl are.
De ce nu ar fi aceşti banali ai istoriei semnul că, de fapt, nu avem nevoie de mari oameni acum pentru că nu suntem atât de jos pe cât credem?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
