Ar fi fost poate mai elegant sa incep anul cu un articol pe o tema mai "digerabila" sau eventual cu o retrospectiva a unui an intr-adevar bogat in evenimente. Dau insa in clocot evenimentele politico-economice petrecute dupa Craciun, iar ele ma obliga sa imi exprim punctul de vedere.
Cand ne referim la fiscalitate, doua notiuni distincte au importanta: rata fiscalitatii si presiunea fiscala. Cea dintai defineste raportul intre veniturile fiscale ale statului si produsul intern brut, iar cea de-a doua - ponderea darilor catre stat in cheltuielile unui platitor de impozite. Cele doua par apropiate ca sfera de cuprindere - si asa ar trebui sa fie intr-o tara cu o fiscalitate normala. La noi lucrurile nu stau - sau cel putin nu au stat - in acest mod. Rata fiscalitatii este una dintre cele mai scazute de pe continentul european. Daca in 2003 tarile UE oscilau intre 40 si 50% din PIB, iar majoritatea tarilor nou intrate - intre 33 si 40%, tara noastra inregistra sub 29 la suta in acelasi an. De aici si capacitatea mai scazuta a tarii noastre de a acoperi la un nivel multumitor cheltuieli importante, precum cele de invatamant, de cercetare sau cele privind plata pensiilor - cu atat mai mult cu cat si nivelul PIB pe locuitor este mai scazut, ceea ce conduce la o baza de raportare mai modesta.
In mod paradoxal, presiunea fiscala este una dintre cele mai ridicate, iar cetateanul sau intreprinzatorul onest este obligat sa plateasca tot felul de dari, care insumate pot ajunge pe la 60 la suta sau chiar mai mult din totalul venitului brut. Sa trecem pentru moment peste problema - foarte spinoasa, altminteri - a numarului enorm de taxe si impozite, care complica atat viata platitorului, cat si pe cea a incasatorului, ducand la o eficienta fiscala redusa (rovinieta pentru mijloace de transport, intrata de curand in actiune, este cel mai bun exemplu de mult efort si multi nervi pentru a colecta o suma care, daca era atat de importanta, ar fi putut ajunge si altfel la buget, prin marirea accizei la combustibili sau a impozitului pe mijloace de transport, bunaoara).
Diferenta dintre rata fiscalitatii si presiunea fiscala se explica in primul rand prin numarul excesiv de "exceptii" de la regula platilor de impozite. Unele s-au nascut din grija legiuitorului fata de diferite ramuri sau activitati, devenite in timp ilustrari perfecte ale zicalei potrivit careia drumul spre iad este pavat cu bune intentii. Astfel, scutirea acordata intreprinderilor din zone defavorizate a mutat numai scriptic multa activitate economica acolo, fara vreun beneficiu pentru locuitori si cu gauri mari pentru bugetul public. Desigur, nu poate fi vorba nici despre concurenta loiala, nici despre egalitatea sanselor. De asemenea, scutirea de taxe a terenurilor agricole a contribuit la mentinerea unui statu quo pernicios in zona rurala si la speculatii cu terenuri agricole, facute in special de investitori straini; faptul ca in acest mod raman parloaga sute de mii de hectare anual este doar una dintre urmarile nefericite ale absentei impozitului pe terenuri agricole.
In al doilea rand, guvernele au acordat, cu o bunavointa demna de o cauza mai buna, reesalonari la plati, iertari de penalitati si altele asemenea. Nu ma voi referi la pretextele, nerusinate de-a dreptul, folosite de multe ori pentru a explica aceasta conduita, menita in realitate a rasplati obedienta si "contributiile" generoase intrate in buzunare de partid sau pur si simplu personale. Efectele au fost nefaste dintr-un capat in celalalt: distorsiunea competitiei, selectie adversa, hazard moral, presiuni inflationiste, iar lista ar putea continua.
O ilustrare dramatica a dimensiunii acestei categorii de "exceptii" o formeaza doua industrii distincte: prelucrarea titeiului si cea a tutunului. Peste tot in lume, ele aduc venituri imense statelor, ca urmare a accizelor si taxelor speciale care le sunt atasate, ramanand totusi industrii foarte profitabile. La noi este exact pe dos. RAFO si SNTR sunt in acest sens nume-simbol pentru batjocorirea banului public, cu voie de la stapanire.
In sfarsit, dar nu in cele din urma, enorma presiune fiscala i-a obligat pe multi contribuabili sa aleaga: fie ies din business, fie "fenteaza" fiscul pe cai mai mult sau mai putin legale. De notorietate publica sunt platile de salarii sub forma "colaborarilor" catre microintreprinderi - formula practicata pe scara larga de companii care platesc salariatilor peste 1000 de euro lunar net si nu sunt dispuse sa plateasca inca 1100 de euro ca taxe pentru aceste salarii. Alti intreprinzatori au trecut cu totul peste scrupule legaliste, platind pur si simplu "la negru" diferenta dintre salariul minim pe economie si cel negociat cu angajatul. Acest tip de comportament, condamnabil prin prisma puritatii morale, este justificat popular de o zicala mai actuala ca niciodata: stapanul calic isi invata sluga hoata.
Reducerea nivelului procentual al unor impozite, cuplat cu transparenta fiscala si disparitia exonerarilor si amanarilor ar trebui, de aceea, sa conduca la scaderea sensibila a presiunii fiscale, fara o reducere semnificativa a veniturilor bugetului. Aici, ramane de vazut un aspect extrem de delicat: ce se va intampla cu cei care in prezent nu isi platesc taxele? Unii ar avea resurse sa o faca, dar se eschiveaza, cat timp acest lucru este posibil. Acestia ar putea deveni contribuabili efectivi, daca reducerea ratelor de impunere va fi corelata cu masuri de coercitie puternice si credibile. Asta ramane inca de vazut. Exista insa si o a doua categorie de neplatitori - cei ale caror venituri sunt prea mici pentru a plati impozite, pentru ca sunt funciarmente ineficienti. Cat de multi si de importanti sunt acestia? Ce se va intampla cand va incepe executia silita? Ce impact social va avea trecerea de la un somaj mascat (salariile platite pentru o munca ineficienta) la unul declarat? Sunt intrebari la care vom incepe sa primim raspunsuri destul de curand, daca guvernul isi va tine promisiunile. Daca nu, reducerea impozitelor pe venituri si pe profit risca sa esueze lamentabil.
Ce se va intampla insa cu rata fiscalitatii? Aici, raspunsurile exista, dar ma tem ca lucrurile nu sunt atat de placute cum ne-ar conveni sa fie. "Modelul european" este unul al serviciilor publice relativ generoase, incomparabil mai mult decat cel american, de pilda. De altfel, si guvernul Tariceanu promite cheltuieli mai mari cu invatamantul, cu cercetarea, cu pensiile - toate, perfect justificate. Dar acestea sunt achitate prin impozite mai mari. Chiar daca noi nu vom ajunge la o rata a fiscalitatii de peste 50%, ca in Danemarca, este clar ca o crestere, catre 33-35%, se va produce, mai devreme sau mai tarziu. Ideal ar fi ca aceasta crestere sa nu presupuna taxarea excesiva a veniturilor, ci mai degraba a averii si a consumului, precum si a acelor venituri care in prezent nu sunt sau sunt prea putin impozitate (veniturile din dobanzi, din castiguri de capital si, as spune, chiar cele din dividende). In acest fel, munca si profitul ar fi stimulate, echitatea sociala - atat de mult clamata de o parte a spectrului politic, dar atat de putin aplicata - s-ar realiza efectiv, fara a descuraja munca si initiativa.
Primul pas facut de noul guvern este in directia buna. Cei care trebuie sa urmeze sunt mult mai putin "populari". Daca vor urma prea tarziu sau insuficient de convingator, riscurile sunt incalculabile.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
