Se discută forte mult în ultimele săptămâni despre starea finanţelor publice ale ţării, o temă pe care, personal, în calitatea mea de economist, o consider extrem de relevantă pentru discursul public. Cu toate acestea, nu este o temă nouă, nu este o situaţie apărută în ultimele săptămâni, cu atât mai puţin nu în acest an.
Problema finanţelor publice ale României este veche şi, de cele mai multe ori, am ajuns în situaţii limită, după care am luat măsuri mai dure pentru a restabili sustenabilitatea pentru o perioadă, după care au fost iniţiat alte măsuri prin care am încărcat bugetul. Ca exemplu avem începutul anilor 90, apoi finalul acestora pentru corecţie, anii 2007-2009 în care am încărcat din nou bugetul, apoi corecţia din 2010-2011. Cel mai recent ciclu este 2022-2023-2024 prin care bugetul a fost încărcat de cheltuieli şi acum este necesară o corecţie. Deficitul bugetar în 2023 a fost de 5,61% în timp ce în 2024 a atins 8,65% - acesta este deficitul cash, adica difenţa absolută în plăţile efectuate.
O menţiune importantă – raportarea deficitului la PIB nu înseamnă efectiv raportarea la venituri ci la dimensiunea economiei. O raportare la venituri ar fi mult mai terifiantă, ar rezulta un deficit de aproximativ 3 ori mai mare.
Cum am ajuns aici? Foarte simplu, prin creşteri de cheltuieli care au condus la o creştere de bunăstare, dar pe datorie. Diferenţa faţă de celelalte cicluri de creştere a cheltuielilor este că de data aceasta au crescut şi cheltuielile cu investiţiile, în 2022 au fost peste 92 de miliarde lei, în 2023 peste 128 miliarde lei iar în 2024 peste 155 miliarde lei – dintre acestea cheltuielile de investiţii susţinute de statul român au fost de 40,5 miliarde lei în 2022, 38,8 miliarde lei in 2023 şi 65 miliarde lei în 2024. Este o veste foarte bună însă trebuie să avem în vedere eficienţa acestor cheltuieli – ce venituri vor genera şi ce calitate a vieţii vor îmbunătăţi pentru că avem riscul de a fi de deschis prea multe şantiere şi să nu le putem finanţa pe toate.
O corecţie fiscală este necesară, iar aceasta înseamnă ca Statul să cheltuie mai puţin şi să strângă mai mult. În ultimii doi ani, modificările fiscale au fost destul de relaxate pentru că urmau perioade electorale, acum însă e nevoie de mult mai mult. Cu cât a fost amânat mai mult momentul, cu atât nevoia de măsuri mai dure.
Un lucru este cert, cu toţii vom pierde! Angajaţi în mediul privat, în mediul public sau antreprenori ori acţionari cu toţii vom avea de pierdut, indiferent de măsurile luate, pentru că:
- o scădere a cheltuielilor statului pe zona non-salarii înseamnă bunuri şi servicii mai puţine contractate de către Statul român din mediul privat;
- o scădere a cheltuielilor salariale ale Statului român înseamnă o putere de cumpărare mai mică din partea angajaţilor din mediul public;
- o creştere a impozitelor sau taxelor pe companii înseamnă (în cea mai mare parte) transferul acestor creşteri în preţul cerut pentru un bun sau serviciu;
- o creştere a impozitelor sau taxelor persoanelor fizice înseamnă o putere de cumpărare mai mică, deci vânzări mai mici ale companiilor.
La nivel general, acestea se pot traduce într-o scădere a consumului şi/sau investiţiilor, deci un recul al economiei care se poate transfera chiar în recesiune – în cazul unor măsuri dure.
În ceea ce priveşte măsurile efective consider că protejarea puterii de cumpărare prin păstrarea actualei taxari, în special a muncii, este cel mai important aspect de care ar trebui să ţină cont guvernanţii – o mică paranteză, încă nu ştim cine sunt guvernanţii. Un lucru este cert, Statul român are nevoie urgentă de bani şi nu poate aştepta măsuri fiscale care să aducă bani la buget în 6-12 luni, ci are nevoie de măsuri cu efect pe termen rapid, 1-3 luni.
Creşterea impozitului pe venit prin revenirea la mult clamata cotă unică de 16% înseamnă de fapt o creştere a impozitării muncii şi este important să ne amintim că la începutul anului 2018 a fost distrusă cota de 16% prin mutarea contribuţiilor de la angajator la angajat! Evident la nivel general, impozitarea muncii nu a scăzut! Din păcate Statul român s-a obişnuit să crească taxarea muncii pentru că este uşor de colectat şi pentru că aduce efecte într-un termen scurt. Munca este deja supra-taxată în România prin cumulul de impozit şi contribuţii, ţara noastră fiind printre ţările care taxează cel mai mult munca: 41,5% din salariul brut înseamnă impozite şi contribuţii. Spre comparaţie, Polonia taxează munca cu 34,3%, Franţa cu 46,8%, Spania cu 40,2%, Germania cu 47,8%, Italia cu 45%, Cehia cu 40,2%, Ungaria şi Slovacia fiind în jurul valorii de 41%. Sub 40% găsim taxare în Olanda, Regatul Unit, Irlanda, Norvegia şi Danemarca. După cum vedem, suntem în ”liga mare” la taxare dar la serviciile oferite nu prindem acelaşi top.
Economia României este dependentă de consumul privat iar o scădere a puterii de cumpărare se va vedea rapid în evoluţia economiei. Dacă adăugam şi cota de TVA la taxarea salariului, prin consum privat, vom ajunge la o cotă totală de 60,5% - atât încasează Statul român din salariul cheltuit pe bunuri şi servicii!
Înainte de a vorbi de creşteri de taxe trebuie să vorbim despre reduceri de cheltuieli. Aşa-numita taxă de solidaritate este nimic mai mult decât o palmă dată angajaţilor sau mediului privat. Mă întreb, de ce ar trebui să fim solidari cu Statul român pentru plata unor indemnizaţii mamut în diverse companii de stat, agenţii sau pensii speciale?
Să fim înţeleşi, nu sunt de acord cu scăderea în masă a salariilor angajaţilor din mediul public – a fost o măsură foarte dură în 2010 care a generat multe efecte nefaste în economie, în sistemul bancar şi în societate. Sunt însă de acord cu reevaluarea unor sporuri, a unor indemnizaţii mamut din companii de stat şi agenţii, şi de ce nu, să vorbim şi despre pensiile speciale şi reintegrarea imediată în câmpul muncii. Evident, discuţia trebuie purtată şi despre vârsta de pensionare a unor categorii privilegiate. De asemenea, eliminarea plăţii orelor suplimentare pentru categoriile de personal operativ este un alt exemplu de aplicare în masă a unei decizii analizate prea puţin.
O altă sursă de pierderi în bugetul Statului român este multitudinea de scutiri fiscale existente în codul fiscal, toate categoriile privilegiate de diferite scutiri de impozite sau taxe însumând până în jurul a 1% din PIB. Este o sumă enorm de mare şi, în continuare, sunt promovate iniţiative legislative care vizează scăderi de taxe sau impozite pentru diverse categorii de persoane sau de produse ori servicii. Un stat supra-încărcat de scutiri duce la inechitate şi evident la pierderi din venituri. Evident, nu avem o situaţie centralizată a acestora.
Scăderea cheltuielilor Statului român se poate face din bunurii şi servicii – textul standard la fiecare ”alarmă” bugetară sau, varianta dureroasă, scăderea salariilor angajaţilor din sectorul public. O scădere în masă a salariilor bugetarilor nu este o soluţie corectă, nici eficientă. De asemenea, ”marota” salariilor demnitarilor este mereu adusă în discuţie şi e la fel de falsă ca şi modul în care se propagă. Salariile demnitarilor din Executiv, miniştrii, secretari de stat sunt foarte mici şi nu poţi aştepta performanţă fără să plăteşti, indiferent că eşti Statul român sau o companie privată. Salariul unui ministru este de 11 mii lei iar un al unui secretar de stat nu depăşeşte 10 mii lei – aceşti oameni au o responsabilitate imensă iar nivelul de pregătire şi acesta trebuie să fie pe măsura!
O discuţie importantă este taxarea capitalului, capitol pe care Statul român nu excelează şi are lacune în administrarea fiscală, respectiv în digitalizare, taxarea fiind mult mai prietenoasă faţă de alte state – de aici şi numărul mare de firme pe care foarte mulţi foşti angajaţi aleg să lucreze pe cont propriu. Taxarea capitalului este încă prietenoasă în România – taxarea dividendelor este de doar 10%, a fost sub 10% până la începutul acestui an iar câştigurile din tranzacţii imobiliare sau bursiere sunt şi acestea reduse.
Taxarea proprietăţilor este încă foarte relaxată în România şi am ajuns la discrepanţe enorme, un apartament similar la nivel de caracteristici dar situat în oraşe diferite, cu valori de piaţă total diferite, spre exemplu Bucureşti şi Mizil, a ajuns să aibă un nivel de impozitare similar. Impozitarea proprietăţii trebuie să aibă în vedere valoarea proprietăţii, pentru a reflecta condiţiile economice şi sociale.
Creşterea TVA nu este cel mai mare rău – Preşedintele Nicuşor Dan a căzut într-o capacană mediatică prin semnarea actului că nu va creştere TVA-ul, de fapt un context favorabil creat pentru un alt fost candidat într-o altă campanie electorală. O creştere a taxei pe consum presupune totuşi posilitatea de a păstra puterea de cumpărare şi de a decide dacă şi cât vrem să consumăm, şi la ce nivel de preţ.
PNRR este cea mai mare gură de oxigen pe care Statul român (încă) o are la îndemână însă aceşti bani pot fi obţinuţi dacă viitorul guvern va arăta nu doar angajamente pe hârtie ci măsuri reale care să se transpună în reforme fiscale. Pierderea unei sume consistene va conduce Statul român la împrumuturi din ce în ce mai scumpe şi la o situaţie generală mai greu de stabilizat. Merită menţonat că până la acest moment, Statul român a reuşit să atragă doar 37,6% din total fonduri din PNRR prin lipsa reformelor şi întârzierea investiţiilor asumate.
În concluzie, înainte ca guvernanţii să crească taxe şi impozite trebuie să înceapă cu cheltuielile - în primul rând să facă un recensământ asupra cheltuielilor şi să opereze tăierile necesare – aşa arătăm seriozitate, echitate şi, mai ales, încredere. Apoi, dacă este nevoie de creşteri de taxe, orice dar nu categoriile care să conducă la scăderea venitului disponibil – avem în faţă o perioadă economică cu multe semne de întrebare iar o scădere a venitului disponibil al populaţiei ar agrava şi mai mult modul în care societatea va naviga. Închei prin a parafraza din audierea în Congresul SUA a Secretarului Trezoreriei, Scott Bessent, care spunea că nu avem o problemă cu veniturile ci avem o problemă cu cheltuielile, referindu-se la modul în care Statul American împarte resursele.
