Florin Georgescu despre guvernatorul Isărescu, de 30 de ani la conducerea BNR: Este un om foarte echilibrat în luarea deciziilor (I)

De 16 ani, Florin Georgescu este prim-viceguvernator al Băncii Naţionale. La începutul anilor ‘90 a fost ministru de finanţe în guvernul Văcăroiu (1992-1996), iar apoi a fost unul dintre economiştii principali ai PDSR/PSD şi un favorit al preşedintelui Ion Iliescu.

De multe ori, numele lui a apărut pe lista de posibili premieri ai PSD, dar până acum mai mult de funcţia de vicepremier, poziţie pe care a avut-o în guvernul Ponta 1 (2012), nu şi-a dorit.

Aşa cum, deşi de fiecare dată era dat ca un posibil înlocuitor al lui Mugur Isărescu la conducerea BNR, nu a atacat niciodată poziţia guvernatorului, preferând mai degrabă să facă echipă cu acesta la BNR.

În cadrul campaniei ZF 30 de ani de sistem bancar în România, într-o opinie scrisă, Florin Georgescu face o trecere în revistă a acestor trei decenii din punctul de vedere al evenimentelor economice, financiare şi bancare, venind cu informaţii noi, care poate nu s-au ştiut până acum.

Anii ‘90, după căderea regimului comunist şi a economiei centralizate, au fost extrem de dificili, neclari, cu multă durere socială, cu o inflaţie explozivă şi o depreciere continuă a cursului valutar al leului, ceea ce a afectat cea mai mare parte a populaţiei.

România a fost nevoită să apeleze constant la FMI şi Banca Mondială, care, în schimbul ajustării interne prin reforme economice, oferea asistenţă financiară pentru acoperirea parţială a dezechilibrului extern, în condiţiile în care România avea un deficit valutar cronicizat, spune Florin Georgescu.

Între 1990 şi 2015 România a apelat la sprijinul FMI şi al Băncii Mondiale timp de 22 de ani, spre deosebire de Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovacia, care au recurs la aceste instituţii financiare internaţionale în perioade cuprinse între 4 şi 11 ani, a adăugat el.

Aceste programe cu FMI echivalau de fapt cu strângerea curelei, în condiţiile în care România s-a confruntat şi cu o ”insuficientă capacitate din partea autorităţilor române de formulare a unei politici economice corecte”.

Florin Georgescu ţine să sublinieze că şi FMI sau cunoscuţi economişti externi au recunoscut după ani că nu prea ştiau ce trebuia făcut, căderea comunismului şi tranziţia către o economie de piaţă fiind ceva nou.

Georgescu trece în revistă şi colaborarea pe care a avut-o cu Mugur Isărescu pe când era ministru al finanţelor, iar apoi la BNR, când a trebuit să gestioneze împreună, începând din septembrie 2006, liberalizarea completă a contului de capital, deşi FMI a avertizat asupra riscurilor.

Această liberalizare şi intrarea masivă de valută au provocat aprecierea nesustenabilă a leului, care a dus în final la un dezechilibru economic major şi la deficite de cont curent nesustenabile, 34 de miliarde de euro în 2007 şi 2008.

El aduce în discuţie şi criza din 2008, când guvernul şi BNR a trebuit să ia decizii extrem de dure.

Ziarul Financiar publică în două episoade opinia lui Florin Georgescu despre cei 30 de ani de sistem bancar în România şi relaţia pe care a avut-o cu Mugur Isărescu. (Cristian Hostiuc)

Florin Georgescu: 

”Guvernele României, începând cu anul 1990, au colaborat cu ban­ca cen­trală pe baza unei in­de­pen­den­ţe instituţionale în creş­tere, de la o perioadă la al­ta, a Băncii Na­ţio­­nale a României, con­duse de gu­ver­natorul Mugur Isărescu, având ca obiec­tiv asi­gu­ra­rea pro­gre­­sului reformelor spe­cifice tran­­zi­ţiei la economia de piaţă, în condiţiile men­­ţi­­ne­rii unui anumit echilibru social - pre­­mi­se fa­vo­ra­bile de natură să demonstreze carac­te­rul ire­ver­si­bil al drumului nostru către de­mo­cra­ţie şi eco­nomia concurenţială, ţara do­bândind ast­fel cre­dibilitate în scopul accesului la finan­ţa­rea acor­dată de FMI şi Banca Mon­dia­lă (BM) fos­te­lor state comuniste confrun­ta­te cu deficite valutare.

Rolul şi importanţa Băncii Naţionale a Ro­mâ­­­niei în cadrul conceperii şi aplicării refor­me­lor din cadrul tranziţiei de la eco­nomia de co­man­­dă la economia de pia­ţă se impun a fi eva­luate şi apreciate în contextul complexităţii şi uni­ci­tăţii isto­rice a acestui proces. „După înlă­tu­ra­rea lui Ceauşescu, românii se purtau ca şi cum ar fi fost victorioşi şi ar fi aştep­tat recom­pen­sele Occi­den­tului pentru asta; în realitate, noi pier­du­­se­răm un război, Războiul Rece, iar acum, în loc să aşteptăm premii, aveam de plă­tit cos­tu­rile pen­­tru pa­tru decenii de „rătăcire“ pe un drum pe care is­toria nu l-a con­firmat“ (Pasti, 1995). Ace­eaşi te­ză, care infir­mă carac­te­rul îndreptăţit al speran­ţe­­lor românilor pentru un nivel de viaţă mai ri­dicat după 1989, o afirmă şi Talpeş (2018), ca­re sus­ţine că „noi nu înţele­geam nici atunci că am pier­dut un răz­boi. În 1989 a fost pier­dut un răz­boi. Tot vor­bim de Războiul Rece, iar acesta a cos­­tat Ro­mâ­nia mai mult decât toate ce­lelalte războaie“.

La finele anilor 1980, Occidentul, ame­nin­ţat de criza economică, dorea re­du­cerea la mi­ni­mum a cheltuielilor pu­bli­ce aferente tran­zi­ţiei din fostele state comu­niste; vest-europenii nu pri­­meau cu bucurie imigraţia, din cauza pro­priu­­lui şomaj şi a naţionalismului, ei dorind să-şi aju­te vecinii cei mai apropriaţi, în sco­pul dez­vol­­tării lor economice, pentru a le convinge ce­tă­­ţenii să stea acasă, în ace­laşi timp urmărind să păs­­treze la distanţă popoarele mai îndepărtate, prin re­gle­mentări stricte privind vizele (Aslund, 2007).

Politologul american Brzezinski sub­linia că Oc­cidentul, surprins de ra­pi­da dezintegrare a co­­munismului, nu a fost pregătit în mod cores­pun­­zător pen­tru participarea la sarcina com­ple­xă a trans­formării fostelor sisteme de tip so­vie­tic; prin urmare, a acţionat impro­vizând în mare grabă (Brzezinski, 1993).

De asemenea, David Lipton, direc­to­rul ge­neral adjunct al FMI, sublinia, re­ferindu-se la anii ’90, că „în realitate nici macroeconomia mo­­­dernă, nici isto­ri­cul FMI nu au oferit multe orien­­tări în această tranziţie inedită; în general, ex­­per­tiza FMI consta în sprijinirea statelor pen­tru de­păşirea problemelor datoriei ex­ter­ne şi in­fla­ţiei, dar nu avea expe­rien­ţă în proiectarea şi apli­carea schim­bărilor profunde necesare trans­for­mării eco­nomiilor de la sistemul co­munist la capitalism“ (Lipton, FMI).

În pofida acestor premise externe pu­ţin fa­vorabile, opţiunea firească a Ro­mâ­niei a fost cea pentru democraţia de tip occidental şi eco­nomia de piaţă.

În scopul finanţării deficitului valu­tar cro­ni­cizat, în condiţiile contracţiei pu­ternice a pro­duc­ţiei naţionale şi a evo­luţiei din punct de ve­de­re calitativ a ce­rerii interne, s-a apelat în mod con­stant la FMI şi Banca Mondială (BM), care, în schimbul ajustării interne prin re­forme eco­no­mice, oferea asistenţă fi­nan­ciară pentru aco­pe­rirea parţială a dez­echilibrului extern. Astfel, în­tre anii 1990-2015, România a apelat la spri­ji­nul FMI şi BM timp de 22 de ani (85% din inter­va­lul de timp menţionat) spre deo­se­bire de Un­ga­ria, Polonia, Republica Cehă şi Slovacia, care au re­curs la aceste in­stituţii financiare in­ter­na­ţio­na­le în pe­rioa­de cuprinse între 4 şi 11 ani (Republi­ca Cehă numai până în 1994, Slo­va­cia pană în 1995 şi Polonia până în 1996). Situa­ţia României în această pri­vin­ţă, raportat la ţă­rile din regiune, ara­­tă atât premisele interne şi ex­terne nefa­vo­ra­bile de la care a pornit tran­zi­ţia, pre­cum şi o in­su­­ficientă capacitate din par­tea autorităţilor ro­mâ­ne de for­mu­lare a unor po­litici economice co­rec­­te. Astfel, în timp ce popu­laţia aştepta mă­suri pen­­­tru o viaţă mai bună, progra­me­le FMI şi BM în­­clinau balanţa dintre ajus­tarea in­ternă şi fi­nan­ţa­­rea externă, în mod con­stant, în favoarea ajus­tă­rii inter­ne, care echivala, în fapt, cu strân­ge­rea curelei.

În acest context, începând cu anul 1990, în so­­cietate a început să se mani­fes­te un paradox po­litic, economic şi so­cial profund, în sensul că popu­laţia vota re­formele şi promisiunile cu­prin­se în pro­gramele partidelor politice, dar, la fi­ne­le fiecărei guvernări, respingea rezul­ta­tele acestora din cauza deteriorării ni­ve­lului de trai. Această contradicţie de­mon­stra insuficienta cunoaştere de că­tre cetăţeni a drumului ce urma a fi par­curs de România spre democraţie şi eco­nomia de piaţă, pe fondul unor me­sa­je in­su­ficient de clare venite atât din par­tea par­ti­delor politice şi a mijloa­ce­lor de informare în masă interne, cât şi a partenerilor externi.

În cursul celor 17 ani (1990-2007) de efor­turi in­tense şi costuri sociale ridicate pentru popu­laţie până la aderarea la Uniu­nea Euro­pea­nă (UE), în timpul tran­ziţiei postcomu­nis­te, a fost în mod frec­vent prezentă în dezba­te­rea publică op­ţiu­nea decidenţilor politici pen­tru abor­darea gra­duală a aplicării refor­me­lor eco­nomice faţă de terapia de şoc reco­mandată în­de­osebi de in­sti­tu­ţiile finan­ciare interna­ţio­nale. Referindu-se la acest subiect, Mugur Isărescu subli­nia­ză: „Româ­­nia a urmărit cu ma­xi­mă pre­o­cupare men­­ţinerea stabilităţii inter­ne, obiectiv justificat te­­­meinic, mai cu sea­mă dacă avem în vedere tul­bu­­rările mer­gând până la războaie civile în pro­xi­­­­­mitatea sa geografică“ (Isărescu, 2009). Într-ade­­­văr, reformele econo­mi­ce şi costurile sociale afe­­rente se im­pu­neau a fi acceptate de întreaga po­pu­­laţie şi nu numai de grupuri restrânse de in­te­­re­se, care bene­fi­ciau de avantajele fi­nan­ciare ofe­­rite de libe­ra­li­za­rea eco­no­miei, în detri­men­tul marii mase a ce­tă­ţe­nilor. Vasile Secăreş (2020) ara­tă că „a avut destule îndoieli în privinţa efi­cien­ţei so­lu­ţi­ilor primite „din afară“, in­clusiv de la insti­tu­ţi­ile financiare inter­na­ţio­na­le, acceptate în ide­ea că „ei ştiau“ ce trebuie fă­cut; mult mai târziu avea să ne spună Jeffrey Sachs că, de fapt, „nu prea ştiau“, iar unele abor­dări erau eronate“.

Astfel, părintele terapiei de şoc Jeffrey Sachs recunoştea la Bucureşti, la sfârşitul anilor 2000, că „a fost naiv în anii 1990 să creadă doar în puterea pie­ţe­lor de a rezolva totul“ susţinând că „se im­pu­nea ca instituţiile statului să aibă un rol cheie în economie în scopul pre­ve­nirii eşe­cu­ri­lor funcţionării eficiente a pie­ţelor (market fai­lures)“. „Până la urmă, spre anii 2000, s-a do­ve­dit că pro­ble­ma abordării graduale, faţă de te­ra­pia de şoc, în cadrul tranziţiei, era de na­tu­ră po­li­tică şi nu economică; trebuia „să trecem Rubi­conul“ ca să nu mai existe cale de întoar­ce­re“ (Secăreş, 2020). Referindu-se la eco­no­mia rusă, care a urmat, în cea mai mare parte, ace­laşi mo­del de reforme în anii 1990 ca şi ce­lelalte state fos­te comuniste, Piketty (2020) afir­mă că terapia de şoc, susţi­nu­tă de guvernele occi­dentale şi in­sti­­tuţiile fi­nanciare interna­ţio­na­le, viza obiec­ti­vul con­form căruia o priva­ti­zare ultrarapi­dă a eco­­­nomiei ruse era singura mo­da­li­ta­te de a asi­gu­­­ra ireversibilitatea schim­bă­rilor în curs şi de a pre­­­veni o posibilă reîn­toar­cere la comunism. La aces­te afir­maţii, con­si­derăm că se impune adă­u­gat că românii fuse­se­ră singurul popor din lagă­rul socialist care îna­inte de 1989, timp de 7-8 ani, suportaseră, deja, o adevărată terapie de şoc cau­zată de de­cizia lui Nicolae Ceauşescu privind pla­­ta integrală şi în avans a datoriei externe.

Subliniem faptul că după reformele de or­din le­gislativ aplicate în scopul cre­ării pre­mi­se­lor funcţionării economiei de piaţă în România, res­pec­tiv libe­ra­li­zarea comerţului, a preţurilor, po­si­­bi­li­ta­tea înfiinţării de firme mici cu capital pri­vat, adaptarea cadrului juridic în do­me­niul fis­cal, al sistemului bancar etc., cel mai dificil obiec­tiv s-a dovedit a fi refor­ma economiei re­a­le. Aceasta, de­oare­ce procesul în cauză presu­pu­nea re­alo­cări masive de resurse între ramu­ri­le eco­nomice şi în interiorul acestora la ni­velul în­treprin­de­rilor, efectuate pe prin­cipii de per­for­manţă în ca­drul unei eco­no­mii con­cu­ren­ţia­le deschise. Trece­rea de la economia de co­man­dă la cea de pia­­ţă în domeniul economiei reale se do­vedea ex­trem de dificilă deoarece în sis­te­mul comunist alo­carea resurselor se făcea prin plan, proble­me­le de com­pe­ti­ti­vitate ale uni­tă­ţi­lor economice solu­ţio­nându-se prin redis­tri­bu­iri de fonduri şi sub­venţii suportate de bugetul sta­tului. Pe lângă aceste mutări structurale pro­fun­de, se impune men­ţionat că Româ­nia se con­frunta cu faptul că pier­­duse, în pri­mii ani de după revoluţie, nu­me­roase pie­ţe externe, inclu­siv zona CAER, un­de îşi valorifica producţia inter­nă. În ca­drul eco­no­miei concurenţiale cri­te­riul alo­cării resurselor îl reprezintă preţurile for­mate liber pe piaţă, ceea ce punea în evi­den­ţă, după sistarea meca­nis­melor de sub­ven­ţio­na­re a unităţilor de stat, sub­­ca­­pitalizarea masivă a în­tre­prin­derilor, chiar dacă unele mai posedau anu­mite segmente de pia­ţă, precum şi inefi­cienţa a numeroase alte între­­prin­deri în raport cu exigenţele pieţei.

Strategiile de reformă realizate la în­ceputul anilor 1990 prevedeau elimi­na­rea disfuncţiilor eco­­nomiei reale ma­ni­festate în socialism, în con­di­ţiile va­lo­ri­ficării potenţialului existent la nive­lul mul­tor întreprinderi, prin acţiunea con­struc­tivă a statului, concomitent cu pri­va­tizarea so­cie­tăţilor comerciale (Dobrescu şi Postolache, 1990). La rân­dul său Ionete (1993) apreciază că „fac­to­rii de ieşire din criza econo­mi­că apă­rută după căderea comunismului pot fi nu­miţi cei trei mari R: re­struc­turarea ra­mu­rilor economice în raport cu me­sajul preţurilor, în scopul alocării corecte a re­surselor materiale şi financiare; re­teh­­no­logizarea capitalului fix şi relansarea creşterii economice“.

Dar, fără finanţarea externă de la in­stitu­ţiile financiare internaţionale şi în con­diţiile unui volum redus al inves­ti­ţi­ilor străine directe până după anul 2004, re­zulta că efortul enorm de trans­for­mare a fostelor întreprinderi de stat în so­cietăţi comerciale performante reve­nea numai în sarcina României, care era obli­gată să proce­de­ze la privatizări acce­le­rate, fără nicio limită a pre­ţului de vân­zare al unităţilor de stat, conco­mi­tent cu restructu­ra­rea întreprinderilor ne­atrac­ti­ve pentru investitori prin închi­derea acestora.

Costurile sociale provocate de mă­su­rile pri­vind realocarea cantitativă a re­sur­selor între sec­toarele de activitate şi în­tre întreprinderi, de schim­bare a me­ca­nismului distribuirii acestora (de la plan, prin metode administrative, la pia­ţă, pe bază de preţuri libere) erau atât de ridi­cate încât nu puteau fi suportate de cetăţeni pe ter­men scurt şi mediu, ast­fel încât reformarea eco­no­miei reale a necesitat o perioadă mai lungă de timp, respectiv până la orizontul de timp al aderării la Uniunea Europeană.

Desigur, deşi timpul presa, în con­di­ţiile inexis­­tenţei fondurilor băneşti pen­tru realoca­rea or­­donată a resurselor în cadrul economiei ro­mâ­neşti, aşa cum s-a arătat mai sus, conştient de aceste rea­li­tăţi, politologul american Zbigniew Brzezinski afirma că „pentru fiecare an de comunism este nevoie de un an de tran­ziţie în ţă­rile din Europa de Est, cu ex­cepţia Cehiei, Un­ga­riei şi Poloniei,  ceea ce însemna 45 de ani pentru Româ­nia şi 75 pentru Rusia (Boshyk, 1993)“.

Aşa încât în raport cu aceste reali­tăţi com­plexe şi dificultăţi obiective ale re­formei eco­no­miei reale româneşti, afir­maţiile făcute de unii analişti, in­clusiv de către o personalitate a do­me­niu­­lui ban­car, recent, în Ziarul Financiar, pri­vind o posibilă dispută între guvernul dintre 1993-1996 şi BNR în privinţa ritmului trans­for­mă­rii sectorului real, dovedesc, dacă nu nai­vi­tatea recunoscută de J. Sachs, aşa cum s-a men­ţio­nat anterior, cel puţin un grad ridicat de su­biectivism în aprecieri.

Pentru a concretiza costurile sociale foarte ri­dicate pe care cea mai mare parte a populaţiei a fost obligată să le suporte în timpul tranziţiei, este util să ne reamintim faptul că, deşi PIB-ul anului 1989 era de numai 42,4 mld. euro (de

5,3 ori mai scăzut faţă de cel din anul 2019), el a evoluat, începând cu 1990, ast­fel: la finele lui 1992 acest parametru re­prezenta numai 75% faţă de 1989; la sfâr­şitul lui 1996 (ca urmare a unei creş­teri economice cumulate a PIB de 18% ob­ţinute în perioada 1993-1996) indica­to­rul s-a majorat la 87,4% faţă de 1989; apoi la finele lui 2000 PIB a coborât din nou până la 83%. De subliniat faptul că abia în anul 2004 România a ajuns la nivelul PIB realizat în anul 1989.

În calitate de ministru al finanţelor, în cadrul celor două mandate înde­pli­ni­te, am avut o bună co­laborare insti­tu­ţio­na­lă cu Banca Naţională a României şi cu guvernatorul Mugur Isărescu stră­duin­du-mă ca, împreună cu guvernele din care am făcut parte, să asigur o core­la­re adec­va­tă între politicile fiscal-bu­ge­ta­ră, privind veni­tu­rile populaţiei şi cea refe­ri­toare la reformele struc­turale, afla­te în respon­sabilitatea exe­cu­tivului, cu politica monetar-valutară şi cea de asi­gu­rare a stabilităţii financiare, con­ce­pute şi ad­ministrate de banca centrală.

Îmi amintesc că am fost onorat să-l în­tâl­nesc, pentru prima oară, pe guver­na­torul BNR în luna septembrie 1992 (când îndepli­neam func­­ţia de secretar de stat în cadrul Ministerului Eco­nomiei şi Finanţelor) cu oca­zia deciziei co­mune guvern-BNR privind deten­sionarea blo­ca­jului financiar, ajuns la cote foarte ridicate în sec­toarele primare ale econo­mi­ei (energie elec­trică şi termică, ex­tracţia cărbunelui, gaze na­turale, ţiţei şi trans­porturi de mărfuri pe calea ferată). A fost vorba, în fapt, de o linie de credit deschisă de banca cen­trală, în favoarea BCR, în scopul efectuării unei „com­pen­sări parţiale“ la ni­velul domeniilor de activitate menţionate, dar care şi-a atins doar în mică măsură scopul. Astfel de „artificii finan­ciare“, practicate şi de fostul re­gim co­mu­nist în ultima parte a anilor ’80, care nu se adre­sea­ză fondului problemelor economice, ci nu­mai efec­­te­lor acestora, generează influenţe fa­vo­ra­bile doar pe termen scurt, care s-au ma­nifes­tat, în cazul respectiv, prin scă­de­rea arie­ra­telor şi creş­terea veniturilor bugetare, dar numai timp de câteva luni. Acest fapt demonstrează că blocajul finan­ciar avea – şi are, pentru că, din ne­fe­­ricire, se situează şi astăzi la cote re­lativ înalte – cauze provocate de dis­func­ţi­ile din economia re­a­lă şi nu de lipsa finan­ţării bancare a întreprinderilor.

Colaborarea dintre Ministerul Finan­ţelor şi Banca Naţională a Româ­ni­ei, în perioada 1993-1996, când am înde­plinit funcţia de ministru al finan­ţe­lor, a avut drept priorităţi principale următoarele obiective şi acţiuni:

♦ În cursul anului 1993:

• În luna martie, în baza obligaţiilor asu­ma­te prin acordul SAL 2, încheiat în 1992 cu Banca Mon­dială, a fost eliminată limita de 30% pri­vind adao­sul comercial aplicabil tranzacţiilor cu mărfuri şi servicii din economie desti­na­te popu­laţiei, ceea ce a generat, în pri­mele luni după adoptarea măsurii, pe de o parte, libe­ra­lizarea deciziilor agen­ţilor economici privind sta­bilirea acestui parametru, iar pe de altă parte, puternice creşteri ale preţurilor şi tari­felor acestor bunuri, ceea ce a afectat, în mod accentuat nivelul de trai al cetăţenilor.

• În luna mai a aceluiaşi an a avut loc liberali­za­rea completă a preţurilor (în fapt, ultima eta­pă), care era progra­ma­tă a se efectua la 1 sep­tem­brie 1992 (anulată, însă, de guvernul an­te­rior din motive politice, respectiv alegerile par­lamentare şi prezidenţiale orga­ni­za­te pe 27 sep­­tembrie 1992). Această im­portantă măsură se re­ferea la elimi­narea a 75% din subvenţiile acor­­date unor bunuri de con­sum cu pondere ma­­re în coşul de consum al populaţiei (25% din aceste subvenţii fuse­se­ră anu­late de Cabi­ne­tul precedent, în luna mai 1992). Au fost, astfel, elimi­na­te sub­ven­ţiile la pâine, lapte, unt, za­hăr, ulei, energie elec­trică, transport pe bază de abo­namente etc. Avându-se în vedere abor­da­rea graduală a li­be­ralizării preţurilor, adop­tată în oc­tom­brie 1990, pentru menţine­rea su­por­ta­bilităţii so­ciale a acestui pro­ces, la în­ceputul lunii mai 1993, când s-a aplicat aceas­tă ultimă eta­pă a libe­ra­lizării, subvenţiile cres­cu­seră sem­ni­fi­cativ, atât cele pe produs, cât şi cele la ni­ve­lul ansamblului mărfurilor men­ţio­nate, efortul bu­­getar devenind prac­tic impo­sibil de sus­ţinut în conti­nua­re. Spre exemplu, pre­ţul pâi­nii albe de 500 grame, practic s-a dublat, fiind majorat de la 12 lei (preţ de vân­za­re cu amă­nuntul) la 24 de lei (cost de pro­ducţie); tariful la energie elec­­trică a crescut de la 3,5 lei (nivel fac­turat că­tre cetă­ţe­ni) la 12 lei (cost de pro­ducţie); la bri­che­tele din cărbune pen­tru încălzitul locuin­ţe­lor preţul a sporit de 3,5 ori etc. Măsura anulării sub­ven­ţiilor la bu­nu­rile şi serviciile men­ţionate, esen­ţiale în con­su­mul popu­laţiei, a diminuat sub­stanţial pu­­te­rea de cumpărare a cetăţenilor.

Aplicarea liberalizării preţurilor şi a adao­­su­lui comercial a provocat un puternic im­pact inflaţionist în anul 1993, rata inflaţiei situân­du-se la 295,5%, în mod preponderent pe fon­dul adoptării acestor măsuri, fiind vor­ba, în fapt, de o inflaţie corectivă, spe­ci­fică pri­­milor ani ai tranziţiei şi nu de una structurală.

În scopul asigurării protecţiei so­ciale a populaţiei faţă de aceste decizii de reformă eco­nomică, Guvernul a acor­dat indexări sala­ria­le care au aco­perit în proporţie de 50% creş­terile de preţuri şi tarife respective.

• În luna iunie 1993, Ministerul Finan­ţe­lor şi BNR au semnat un acord privind deschi­derea şi funcţionarea Contului ge­neral al Trezoreriei Statului astfel încât de la 1 iunie 1993 cvasitota­lita­tea conturilor statului au fost operate prin intermediul contului general al Trezo­reriei deschis la BNR.

• Începând cu 1 iulie 1993 a avut loc adop­tarea unei măsuri de profundă re­formă fiscală, respectiv introducerea în economie a unui nou impozit in­di­rect, respectiv taxa pe valoa­rea adă­u­ga­tă (TVA), în locul impozitului pe cir­cu­laţia mărfurilor, care era un „im­po­zit în cas­cadă“ ce se datora ori de câte ori inter­venea o vânzare de pro­duse între firme, ceea ce, în con­di­ţiile pre­ţurilor controlate strict de stat îna­in­te de 1989, se regla prin instru­­men­tul planului, dar, în economia li­be­ră insta­urată după 1990, genera pu­ter­nice influenţe inflaţioniste. Prin me­ca­nismul de funcţionare a TVA, acest im­pact inflaţionist a fost eliminat.

♦ Pe parcursul anului 1994, se cuvine să subli­niem următoarele decizii ale MF şi BNR im­por­tante pentru progresul reformelor economice:

• În scopul accesului la finanţarea ex­ter­nă de la FMI, după negocieri apro­fun­date, purtate îm­pre­ună cu BNR, pe tot parcursul anului 1993, s-a încheiat acordul de tip Stand-By Arrange­ment (SBA) cu această instituţie inter­na­ţio­nală, aprobat de Parlament în data de 11 mai 1994. Efectele aplicării măsu­rilor şi acţiunilor prevăzute în acord au fost pozitive pentru eco­no­mie, astfel încât „un rezultat no­tabil al efor­tului de stabilizare al eco­nomiei, depuse de Guvern, în colaborare cu BNR, a fost re­du­cerea puternică a ratei inflaţiei, care a scăzut de la 295,5% în 1993 la 61,7% în 1994, com­pa­rativ cu o rată a inflaţiei pre­vă­zute în acordul cu FMI de 70-75%. Acest pro­gram de macro­sta­bilizare a fost aplicat chiar de la înce­putul anu­lui 1994 (când au fost rea­lizate acţiunile pre­alabile aprobării Acor­dului în Consiliul Execu­tiv al FMI – prior actions) şi s-a mate­ria­lizat, în special, în restrângerea cheltuielilor bu­ge­tare, creştere ratelor dobânzilor şi dimen­sio­narea riguroasă a emisiunii monetare, toate acestea contri­buind la reducerea semnificativă a ratei infla­ţiei, menţionate mai sus“ (BNR ş1ţ).

• La începutul anului 1994, procedura de lici­ta­ţie pe piaţa valutară favoriza, mai degrabă, sta­bilitatea cursului de schimb decât echilibrarea ce­rerii cu ofer­ta, fapt pentru care cursul inter­ban­­car (1.276 lei/dolar, la finele lui 1993) era per­ceput ca fiind puternic supra­evaluat (în acel moment pe piaţa pa­ralelă nivelul apreciat ca repre­zen­tând echilibrul dintre cererea şi ofer­ta de valută oscila între 1.900 şi 2.100 lei/dolar).

„În luna aprilie 1994 în baza acor­du­lui cu FMI, a fost eliminată această seg­mentare a pieţei valutare şi s-a re­stabilit echilibrul între ce­rere şi ofertă, rea­litatea pieţei arătând că ni­ve­lul de echi­libru era în jur de 1.700 lei/do­lar, ceea ce a echivalat cu o depreciere no­mi­na­lă re­zonabilă a cursului pe piaţa in­ter­ban­cară, con­comitent cu o apre­ciere semni­ficativă a le­u­­lui pe celelalte pieţe. A avut loc, practic, li­be­ra­lizarea de facto a formării cursului pe pia­ţa valutară“ (BNR ş1ţ).

Este de subliniat că, în acest con­text, ban­ca centrală a fost în mă­sură să ur­meze con­sec­vent principiul men­ţi­ne­rii parametrilor ge­ne­rali ai regi­mu­lui valutar instituit în anul 1992, con­­stând în: dreptul rezidenţilor de a păs­tra inte­gral încasările valutare şi de a le uti­li­za fără re­stricţii pentru operaţiuni de cont curent echi­va­lând cu regimul full-retention; con­ver­ti­bi­li­ta­tea inter­nă limitată; dreptul persoanelor fizi­ce de a cumpăra valută de la casele de schimb, în limita unui plafon de 500 de dolari anual.

• În luna ianuarie 1994 s-a încheiat con­venţia din­tre Ministerul Finanţelor şi Banca Naţio­na­lă a României cu pri­vi­re la reglementarea emisiunii şi a des­fă­şurării operaţiunilor cu ti­tluri de stat, stabilindu-se cu exactitate rapor­tu­­rile dintre emitent (MF) şi agent (BNR).

• În luna august 1994 a intrat în vigoare Legea nr. 128 cu privire la derularea operaţiunilor prin Trezoreria Statului, care a validat, la ni­vel de act normativ superior, aceste opera­ţiuni care se desfăşurau, până atunci, pe baza unei convenţii tehnice încheiate între MF şi BNR în lu­na iunie 1993. BNR a fost de­sem­nată drept agent pentru efec­tuarea de plasa­mente din disponi­bi­lităţile Trezoreriei, ceea ce oferea aces­teia posibilitatea monitorizării zil­­nice a sol­dului Trezoreriei şi îi per­mi­tea a avea, în orice moment, imaginea pri­vind nive­lul lichi­dităţii din sistemul ban­car. Prin pla­sa­mentele fă­cu­te de ban­ca centrală din dis­po­ni­bi­­lităţile Tre­zo­reriei către băncile comer­cia­le, s-a obţi­nut o sursă suplimentară de veni­turi, nu foarte ri­dicate, pentru bugetul statului.

Continuare in ediţia de vineri 6 noiembrie 2020

Bibliografie

[1] Aslund A. (2010) ş2007ţ, Cum s a construit capitalismul, Editura Tipo Moldova, Iaşi.

[2] Boshyk Y. (1993), Emerging Economies, Emerging Hopes, The Emerging Markets Report 1993, World Economic Forum şi IMD.

[3] BNR [1], Rapoarte anuale ale BNR 1991-1995 (1995), Banca Naţională a României, 1 august 1995.

[4] BNR [2] , Rapoarte anuale ale BNR 1996-2000 (2000), Banca Naţională a României, 1 august 2000.

[5] Brzezinski Z. (1993), The Great Transformation, The National Interest, No. 33, Fall.

[6] Dobrescu E., Postolache T. (1990), Consemnări economice, Editura Academiei Române, Bucureşti.

[7] Ionete C. (1993), Criza de sistem a economiei de comandă şi etapa sa explozivă, Editura Expert, Bucureşti.

[8] Isărescu M. (2009), Contribuţii teoretice şi practice în domeniul politicilor monetare şi bancare, Editura Academiei Române, Bucureşti.

[9] Lipton D., Sachs J. (1990), Creating a Market Economy in Eastern Europe: The Case of Poland, Brooking Papers on Economic Activity, Vol. 21, Issue 1, p. 75–148.

[10] Pascariu D. (2020), Interviu în Ziarul Financiar: De-a lungul celor trei decenii, prin deciziile de politică monetară şi valutară luate, BNR a ţinut locul guvernelor astfel încât România să nu colapseze, Ziarul Financiar, 17 septembrie.

[11] Pasti V. (1995), România în tranziţie. Căderea în viitor, Editura Nemira, Bucureşti.

[12] Piketty T. (2020), Capital and Ideology, Harvard University Press.

[13] Sachs J. (2018), Discurs în cadrul conferinţei susţinute la ASE Bucureşti, 8 martie.

[14] Secăreş V. (2020), Interviu în Ziarul financiar, „După 30 de ani“, 11 septembrie.

[15] Talpeş I. (2018), Interviu în Evenimentul zilei, 11 iulie.”

Florin Georgescu este profesor universitar doctor şi conducător de doctorat la Facultatea de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori din cadrul Academiei de Studii Economice.

A fost bursier Fulbright pentru cercetare ştiinţifică privind managementul financiar-bancar în economia de piaţă, la University of Missouri Kansas City, SUA, în anul universitar 1991-1992.

A ocupat funcţia de viceprim-ministru şi ministru al finanţelor publice timp de două mandate, între noiembrie 1992 - decembrie 1996 şi, respectiv, mai 2012 – decembrie 2012.

Este vicepreşedinte al consiliului de administraţie şi prim-viceguvernator al BNR din octombrie 2004 (cu o întrerupere, în intervalul mai 2012 – decembrie 2012).

A fost vicepreşedinte şi preşedinte al Comisiei Buget, Finanţe, Bănci a Camerei Deputaţilor între decembrie 1996 şi martie 2004.

A îndeplinit funcţia de preşedinte al consiliului de supraveghere la Banca Comercială Română între martie şi octombrie 2004.

A condus, în calitate de preşedinte, Camera Auditorilor Financiari din România în perioada octombrie 2000 – octombrie 2004.