Opinii

Florin Georgescu, despre guvernatorul Isărescu, de 30 de ani la conducerea BNR: Este un om foarte echilibrat în luarea deciziilor (II)

30 de ani de sistem bancar în România

Florin Georgescu, despre guvernatorul Isărescu, de 30 de ani la conducerea BNR: Este un om foarte echilibrat în luarea deciziilor (II)

Florin Georgescu

Autor: Florin Georgescu

06.11.2020, 00:08 1135

De 9 săptămâni, în fiecare vineri, prin interviuri, opinii sau date statistice, ZF încearcă să aducă în faţă cei 30 de ani de sistem bancar în România, aşa cum au fost văzuţi şi trăiţi de o parte dintre actori.

Săptămâna trecută ZF a publicat prima parte a opiniei lui Florin Georgescu, de 16 ani prim-viceguvernator al BNR, ministru de finanţe în guvernul Văcăroiu (1992-1996) şi vicepremier în guvernul Ponta (2012).

Astăzi puteţi citi partea a doua a opiniei, în care Florin Georgescu vine cu informaţii inedite care acoperă cea de-a doua parte a anilor ‘90 şi anii 2000. El vorbeşte despre politica şi strategia BNR din perioada 2004-2008, prin care a încercat să se lupte cu aprecierea cursului valutar al leului, apreciere venită din intrările puternice de investiţii străine şi capitaluri pe termen scurt.

Fiind responsabil cu supravegherea bancară, Florin Georgescu vorbeşte despre curăţarea accelerată a portofoliilor bancare de credite neperformante acumulate în criza începută în 2008, dar şi despre ce le-a solicitat BNR băncilor pentru a se pregăti pentru această criză.

În final Florin Georgescu vorbeşte despre guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. (Cristian Hostiuc)

 

Florin Georgescu:

"► În cursul anului 1995 putem menţiona următoa­re­le repere ale reformelor economice:

• „Pe fondul continuării aplicării acordului cu FMI, în­cheiat în anul anterior, în 1995 România a înre­gis­trat o creştere economică de 7,1% repre­zen­tând unul dintre cele mai ridicate ritmuri din Europa, motorul sporirii PIB constituindu-l ce­rerea internă. În paralel, rata inflaţiei s-a menţinut, în cea mai mare parte a anu­lui respectiv, pe o traiectorie des­cen­dentă, astfel încât, la sfârşitul anului, aceasta a fost de 27,8%, România înscri­in­du-se, astfel, în grupul ţărilor în tranziţie cu inflaţie moderată“ (BNR ş1ţ).

De subliniat faptul că un nivel mai redus decât cel al ratei inflaţiei înregistrate în anul 1995 nu s-a re­u­şit a fi atins de România decât după şapte ani, res­pec­tiv în 2002, când acest parametru s-a situat la 17,8%.

• În ceea ce priveşte funcţionarea Trezoreriei Statu­lui, deşi era prevăzut ca în 1995 să existe unităţi ale acesteia în toate cele 41 de judeţe ale ţării, nu s-a reuşit decât înfiinţarea unui număr de 34 direcţii te­ritoriale ale Trezoreriei. În judeţele în care nu exis­tau trezorerii, execuţia veniturilor şi cheltu­ie­lilor statului se efectua, în continuare, prin unele băn­cile comerciale de stat (BCR, Banca Agricolă şi BRD), aceste operaţiuni fiind reflectate, în final, în contul general al Trezoreriei deschis la Banca Naţională.

• „Strategia necesară a fi urmată pentru restruc­tu­rarea economiei a fost mult mai clar definită în anul 1995 când, în baza Ordonanţei Guver­na­mentale nr. 13, un număr de 116 societăţi comer­cia­le cu capital majoritar de stat au fost cuprinse într-un vast program de asanare financiară şi adap­tare la cerinţele pieţei, cu implicarea în special a Agenţiei de Restructurare, precum şi a FPS şi a ministerelor economice. În cadrul acestui program guvernamental de restructurare au fost incluse 42 de societăţi comerciale industriale şi 74 agricole, re­uşindu-se atât reducerea pierderilor, cât şi îm­bu­nătăţirea profiturilor la societăţile rentabile. Circa 16% din capacităţile de producţie existente în aceste întreprinderi la finale anului 1994 au fost în­chise în cursul anului 1995, iar numărul de salariaţi a scăzut cu 22.000 de persoane (7,3% din an­ga­jaţii existenţi la finalul lui 1994), în conformitate cu strategiile sectoriale de restructurare aprobate“ (BNR ş1ţ). Cu toate acestea, în condiţiile unei coordonări deficitare a acţiunilor dintre instituţiile guvernamentale, FPS şi bănci, aceste ultime două entităţi urmând a asigura un anumit influx finan­ciar şi, respectiv, reconcilierea unor datorii, efi­cien­ţa restructurării programate la eşantionul de 116 în­treprinderi menţionate nu a fost dintre cele mai încurajatoare.

• În cursul anului 1995, BNR a constatat la băncile co­merciale Dacia Felix şi Credit Bank încăl­cări grave ale normelor de prudenţă bancară, ra­por­tări fictive privind nivelul indicatorilor bancari, acor­darea de credite fără garanţii, subevaluarea pro­vizioanelor de risc, toate aceste abateri de la lege având implicaţii grave directe asupra pro­fi­tabilităţii, lichidităţii şi solvabilităţii băncilor respective. Cauzele acestei situaţii negative au fost re­prezentate, în cea mai mare parte, de următoa­rele nereguli:

◆ Atitudinea lipsită de responsabilitate a acţio­na­riatului, membrilor consiliilor de administraţie, ad­ministratorilor şi comisiilor de cenzori ai celor două bănci.

◆ Majoritatea membrilor consiliilor de ad­mi­nis­traţie ale celor două instituţii de credit re­pre­zen­tau societăţi comerciale, care au obţinut, de la băn­cile în cauză, împrumuturi semnificative în lei şi valută, acordate, în cea mai mare parte, în con­diţii preferenţiale, fără o analiză financiară ri­guroasă, acestea regăsindu-se, în final, în vo­lumul creditelor şi dobânzilor restante cu un grad mare de incertitudine privind posibilitatea re­cuperării lor. Aceste practici, specifice unei politici aventuriste de creditare, au servit unor grupuri de persoane din cadrul acţionarilor băncilor sau din conducerea acestora.

De altfel, Pascariu (2020) arată că „după 1990 au fost ani de haiducie bancară mai ales la nivelul băncilor private nou înfiinţate, care atrăgeau bani de la populaţie şi dădeau credite acţionarilor care nu le mai rambursau. Ca să nu mai vorbim de băncile de stat, care erau sub influenţă politică, dar şi sub influenţa intereselor private care tocmai se năşteau şi erau racordate la puterea politică pentru a avea acces la finanţarea bancară care în final nu mai era rambursată“.

• „Anul 1995 a marcat prima participare a României pe piaţa internaţională privată de capital de la înce­pu­tul anilor 1980, guvernul reuşind contractarea a do­uă împrumuturi consorţiale realizate prin Citibank Londra, ceea ce a permis obţinerea unei fi­nanţări externe de 260 milioane de dolari. Tot­oda­tă, BNR a atras, de pe piaţa internaţională, în lu­na decembrie 1995, un depozit însumând 60 mi­lioane de dolari, în condiţii de dobândă avan­tajoasă. În acelaşi an, au fost primite, ca urmare a în­deplinirii condiţiilor din acordul cu FMI, credite în sumă de 56 milioane de dolari de la această in­stituţie şi 79 milioane de dolari de la ţări din G24. În aceste condiţii, împrumuturile externe ale anu­lui 1995 au totalizat 456 milioane dolari, ceea ce a contribuit la intrări în rezerva valutară a BNR în valoare de 1,5 miliarde dolari“ (BNR [1]).

 

► Anul 1996 a marcat următoarele evoluţii econo­mice principale:

• „Politica fiscală a fost supusă presiunilor anului elec­toral, ceea ce a generat o relaxare a acesteia ra­por­tat la obiectivele convenite prin extensia din de­cembrie 1995 a Acordului Stand-By cu FMI (apro­bat în mai 1994) şi pentru anul 1996. Deficitul bu­getului consolidat a fost stabilit la numai 2,2% din PIB (faţă de 2,6% în 1995), comparativ cu care s-a realizat un deficit, calculat conform meto­do­lo­giei naţionale (cash), de 3,9%. Execuţia bugetară a anului respectiv a pus în evidenţă, mai degrabă, în contextul alegerilor locale, generale şi pre­zidenţiale, caracterul expansionist al politicii buge­ta­re decât austeritatea care a stat la baza pro­gramului iniţial cu FMI“ (BNR ş2ţ).

De menţionat că guvernul a realizat un deficit bu­getar mediu pe anii 1993-1995 de numai 1,65% din PIB (ceea ce confirmă caracterul restrictiv al po­liticii fiscal-bugetare din perioada respectivă). Inclu­zând şi anul 1996, dominat de presiunile politice spe­cifice perioadei electorale, s-a ajuns tot la un deficit mediu scăzut, respectiv de 2,2% din PIB.

• În ianuarie 1996 a fost aprobată Legea privind acordul încheiat cu FMI, referitor la ajustarea sectorului întreprinderilor şi a celui financiar (FESAL) în valoare de 260 milioane de dolari, care a avut drept model de restructurare parte­ne­ria­tul între stat şi societăţile comerciale de stat, cu­prinse în eşantionul supus modernizării, abordare care a fost experimentată, cu rezultate bune, şi în al­te ţări. Practic, se stabilea combinarea efortului pro­priu al întreprinderilor pentru restructurare (re­ducerea capacităţilor de producţie şi a per­so­nalului excedentar în raport cu cerinţele pieţei) cu spri­jinul statului, constând în unele infuzii de ca­pi­tal de la FPS, plata utilităţilor din creditul acordat de BM, concilierea datoriilor cu băncile de stat etc.

În cadrul acestui program au fost cuprinse 153 de întreprinderi, dintre care 75 de societăţi din do­me­niul agricol şi al creşterii porcinelor. Deşi a în­ceput sub bune auspicii, tot în contextul anului elec­toral, constrângerile impuse întreprinderilor au fost re­laxate. Aceasta însă considerăm că nu a justificat re­nunţarea la program începând cu anul 1997 de că­tre noii guvernanţi, ci mai degrabă se impunea adu­cerea lui în limitele şi condiţiile convenite cu Banca Mon­dială. Decidenţii au abandonat principiul re­structurării selective a societăţilor de stat viabile, op­tând pentru privatizarea acestora fără limită de preţ şi în condiţiile acceptării unor angajamente su­per­fi­ciale din partea noilor acţionari privind investiţiile şi ca­pitalizarea firmelor, provocând declanşarea dez­industrializării economiei româneşti.

• De subliniat faptul că, la data de 2 decembrie 1996, a intrat în funcţiune primul reactor al Centralei Nu­clearelectrice de la Cernavodă, cu termen iniţial de pornire anul 1985 (dar amânat din cauza deciziei achitării datoriei externe), pentru care în pe­rioada 1993 - noiembrie 1996 s-au alocat subs­tan­ţiale fonduri bugetare, în completarea cre­ditului extern canadian.

• În ceea ce priveşte evoluţia privatizării, aceasta a avan­sat într-un ritm adecvat perioadei respective, ajun­gând ca sectorul privat să participe, în anul 1996, la crearea PIB în proporţie de 55% faţă de 26% în 1992.

• În cursul anului 1996 s-a continuat, în baza legii apro­bate de Parlament în decembrie 1995, progra­mul de împrumuturi de pe pieţele internaţionale pri­vate de capital. S-au realizat astfel împrumuturi în sumă de 1,3 miliarde de dolari de pe pieţele eu­ro­peană, americană şi japoneză, respectiv în cadrul li­mitei de 1,5 miliarde de dolari aprobate de forul le­gislativ. Împrumuturile s-au contractat, în con­diţiile creşterii scadenţelor de la 18 la 60 de luni şi ale reducerii treptate a ratelor dobânzilor plătite pen­tru creditele respective. „Aceste evoluţii fa­vo­rabile s-au înregistrat în condiţiile în care România a beneficiat, în primul trimestru al anului 1996, de un rating similar altor ţări în tranziţie la intrarea pe aceste pieţe“ (BBĂ acordat de Japan Credit Ra­ting Agency, Ba3 calculat de Moody’s şi BB- sta­bi­lit de S&P“ (BNR ş2ţ). De subliniat buna cola­bo­rare dintre Guvern şi BNR cu ocazia contractării acestor împrumuturi, atât ratingurile menţionate, cât şi condiţiile favorabile de împrumut fiind da­to­rate progreselor pe calea reformelor economice şi a rezultatelor bune ale acestora obţinute în pe­rioada 1993-1995, atât de guvern (politica fiscal-bu­getară, cea privind veniturile populaţiei şi ajus­tă­rile structurale, ceea ce a asigurat o creştere eco­nomică sustenabilă), cât şi de către BNR (politica m­onetară, cea valutară şi de stabilitate financiară). Ieşirea pe pieţele internaţionale de către BNR în locul Guvernului, cum este uzual, s-a datorat cre­di­bilităţii mai mari în plan extern a băncii centrale în contextul mediului politic intern complicat şi tensionat.

• Împrumuturile externe obţinute de BNR au ali­mentat exclusiv rezervele valutare ale statului, din care s-au făcut plăţi în contul angajamentelor ex­ter­ne scadente ale ţării. Utilitatea acestor credite ex­terne s-a manifestat în contextul în care finan­ţarea externă oficială de la FMI şi BM a fost în­târ­ziată sau chiar întreruptă în prima parte anului 1996, ca urmare a încetinirii sau nerealizării unor an­gajamente privind măsurile de reformă econo­mică asumate.

• „Funcţionarea constant nesatisfăcătoare a pieţei valu­tare încă de la începutul anului 1996 a generat ini­ţierea unor noi măsuri, din partea băncii cen­trale, în scopul disciplinării acestei pieţe astfel: (i) reautorizarea băncilor dealer, fiind confirmate în această calitate doar patru bănci (trei de stat şi una pri­vată), (ii) celelalte instituţii de credit au fost abi­litate să opereze numai ca broker. Realizarea cu suc­ces a împrumuturilor externe menţionate a de­ter­minat, de asemenea, şi temperarea tensiunilor de pe piaţa valutară“ (BNR ş2ţ).

• În anul 1996, BNR s-a confruntat, în continuare, cu pro­bleme determinate de evoluţia total neco­res­pun­zătoare a situaţiei băncilor Dacia Felix şi Credit Bank cauzată, aşa cum s-a arătat anterior, de grave deficienţe în comportamentul acţio­na­ri­lor, administratorilor, cenzorilor care au permis acor­darea de mari împrumuturi fără garanţii co­res­punzătoare unui singur client, precum şi unor per­soane aflate în relaţii speciale cu băncile res­pective, fără ca aceste decizii să fi fost corect ra­por­tate către BNR, creditele respective nemaiputând fi recuperate ulterior. Debitorii, între care şi mem­bri ai consiliilor de administraţie ale celor două bănci care reprezentau societăţi comerciale, se aflau într-un vădit conflict de interese, pe care însă le­gislaţia timpului nu îl sancţiona. Constatând im­po­sibilitatea redresării financiare a celor două so­cietăţi bancare, BNR a sistat acordarea oricărui sprijin financiar acestor entităţi şi a declanşat pro­ce­durile prevăzute de Legea nr. 64/1995 privind re­or­ganizarea sau lichidarea judiciară. În scopul pre­ve­nirii unor puternice tulburări sociale provocate de creditorii celor două bănci private care nu-şi mai puteau recupera depozitele, guvernul, în cola­bo­rare cu BNR, a emis pe 28 august 1996 Ordo­nan­ţa de Urgenţă nr. 39 privind înfiinţarea şi func­ţio­narea Fondului de Garantare a Depozitelor în Sis­temul Bancar (FGDSB). Referitor la solu­ţio­narea cazului celor două bănci private falimentare, men­ţionate anterior, prin ordonanţa guver­na­mentală, s-a stabilit că Fondul garantează plata că­tre deponenţii la bănci, în cazul în care instituţia nu este în măsură să-şi onoreze obligaţiile faţă de aceş­tia, în limita unui plafon de garantare de 10 mi­lioane lei pe deponent (echivalent cu 31 de salarii me­dii nete pe economie în anul 1996), indiferent de moneda în care este constituit depozitul sau de nu­mărul şi mărimea depozitelor. Fondurile pentru asi­gurarea despăgubirii zecilor de mii de de­po­nenţi, păgubiţi de managementul defectuos al ce­lor două bănci private, au fost asigurate de la bu­ge­tul statului (iată una dintre cauzele obiective care a cau­zat depăşirea deficitului convenit cu FMI pe anul 1996). Actul normativ prevedea că, ulterior apa­riţiei acestuia, FGDSB îşi va constitui resursele pen­tru despăgubirea deponenţilor eligibili din con­tri­buţii provenite de la societăţile bancare, guver­nul acordând băncilor de stat şi private, în plus, fa­cilitatea ca aceste cheltuieli să fie deductibile din punct de vedere fiscal. Contribuţia anuală iniţială a băn­cilor la acest Fond a fost de 0,3% (care ulterior a fost gradual majorată) din suma totală a depo­zi­telor persoanelor fizice existentă în sold la data de 31 decembrie a anului precedent.

Ulterior perioadei descrise mai sus, între decem­brie 1996 şi martie 2004, am colaborat cu BNR şi gu­vernatorul Mugur Isărescu, din poziţia de vice­preşedinte şi, respectiv, preşedinte al Comisiei Buget, Finanţe, Bănci a Camerei Deputaţilor. Cel mai important proiect pe care l-am derulat cu gu­ver­natorul, în acest interval de timp, a constat în adop­tarea, pe parcursul lunii iunie 2004, a noului sta­tut al BNR, care a fost racordat la standardele şi exi­genţele acquis-ului comunitar din perspectiva ade­rării României la Uniunea Europeană. La dezbateri au participat specialişti de marcă din BNR, MF şi Mi­nisterul Integrării Europene. Legea respectivă, apro­bată sub numărul 312/2004 privind statutul Băn­cii Naţionale a României, a fost validată şi de către partenerii europeni, respectiv Comisia Euro­pea­nă şi Banca Centrală Europeană, confirmând, ast­fel, caracterul modern şi adecvat al prevederilor aces­teia. Corecta structurare şi formulare a atribu­ţi­ilor şi obligaţiilor băncii centrale a României, cu­prin­se în această lege, sunt demonstrate de faptul că ea este în vigoare şi astăzi, la 16 ani de la aprobare, ur­mând a i se aduce unele amendamente cu câţiva ani îna­inte de stabilirea cu exactitate a intrării ţării noas­tre în anticamera euro (Mecanismul Cursurilor de Schimb II) şi adoptării monedei europene.

Urmând cursul cronologic al colaborării mele cu guvernatorul Mugur Isărescu, se impune menţionat că, începând cu luna octombrie 2004, am avut onoa­rea să devin vicepreşedinte al Consiliului de Ad­mi­nistraţie şi prim-viceguvernator al BNR.

Doresc să subliniez că, până în prezent, din această po­ziţie, am avut o foarte bună conlucrare cu aca­de­mi­cianul Mugur Isărescu, atât în cadrul Consiliului de Administraţie al BNR, cât şi al structurilor de spe­cialitate privind fundamentarea deciziilor care func­ţio­nează în bancă, respectiv: Comitetul de Politică Mo­netară (stabileşte coordonatele politicii mone­ta­re), Comitetul de Supraveghere (la nivelul căruia se apro­bă, într-o primă fază, reglementările pru­den­ţiale bancare, politica de supraveghere ban­ca­ră şi se adoptă decizii privind stabilitatea fi­nan­cia­ră a in­stituţiilor de credit) şi Comitetul de Ad­mi­nistrare a Re­zervei Internaţionale (în cadrul căruia se decid ac­ţiunile privind consolidarea rezervei valu­tare şi a sto­cului de aur aparţinând statului, precum şi com­por­ta­mentul pe piaţa valutară, în vederea menţinerii la un nivel sustenabil a cursului de schimb). Dintre de­ciziile majore la care am parti­ci­pat alături de guver­nator, de când lucrez la BNR, doresc să menţionez următoarele:

• Dacă până în luna octombrie 2004, acţiunile băncii centrale vizau menţinerea unei aprecieri reale, în li­mite rezonabile a leului, ulterior eforturile au fost orien­tate către creşterea volatilităţii cursului de schimb în scopul descurajării fluxurilor speculative de capital şi al ancorării mai ferme a aşteptărilor dezin­flaţioniste. Începând cu luna noiembrie, ban­ca centrală a permis o mai mare flexibilitate a cursu­lui de schimb, ceea ce a crescut impre­dic­ti­bilitatea evoluţiei acestuia pe fondul restrângerii frec­venţei intervenţiilor pe piaţa valutară, permi­ţând atât apropierea cursului de nivelul său de echi­libru, precum şi îmbunătăţirea condiţiilor mo­ne­tare, aceste măsuri având drept scop crearea pre­miselor favorabile pentru aplicarea eficace a nou­lui regim de politică monetară constând în ţin­ti­rea inflaţiei, aplicat începând cu mijlocul anului următor.

• În 2005, în baza Legii nr. 348/2004 privind de­no­minarea leului, s-a produs înlocuirea leului vechi cu o altă monedă, respectiv, leul nou; ca efect va­loa­rea nominală a leului vechi a fost ajustată cu 10.000. Motivele principale ale acestei decizii au constat în faptul că:

◆ Denominarea a marcat sfârşitul unei perioade in­flaţioniste relativ lungi şi începutul stabilităţii ma­cro­economice. Preţurile, în termeni nomi­nali, au devenit apropiate de nivelurile prac­ticate în ţările europene foste socialiste.

◆ Crearea condiţiilor pentru înregistrarea de pro­gre­se în vederea adoptării monedei euro.

• În cursul lunii septembrie 2006, în urma discuţiilor cu BCE impuse de aderarea României la UE în ia­nuarie 2007, Banca Naţională a României a pro­ce­dat la liberalizarea completă a operaţiunilor afe­ren­te contului de capital, pentru a răspunde cerin­ţe­lor acquis-ului comunitar, cu toate că FMI a aver­tizat asupra riscurilor la adresa stabilităţii fi­nan­cia­re a ţării generate de o asemenea decizie. Pe fon­dul încrederii investitorilor şi creditorilor străini, datorate intrării în NATO şi aderării la UE, pre­cum şi al deciziei vizând eliminarea restricţiilor pri­vind contul de capital, România a înregistrat subs­tanţiale intrări de capital sub forma ISD şi a cre­di­te­lor externe, care au sporit artificial cererea in­ter­nă, antrenând, în lipsa unei oferte interne adec­va­te, presiuni inflaţioniste, precum şi adân­ci­rea, de la un an la altul, a deficitului comercial şi a celui de cont curent, pe seama majorării sem­ni­fi­cative a im­por­turilor. În acelaşi timp, însă banca cen­trală s-a con­fruntat şi cu intrări sporite de capi­tal speculativ, atrase de diferenţialul ridicat al ratei dobânzii.

În acest context, BNR a decis să utilizeze în mod activ instrumentele de politică monetară, în scopul apă­rării obiectivului său fundamental, respectiv sta­bi­litatea preţurilor, în condiţiile descurajării unor in­trări de capital, de natură să afecteze prin oferta su­pradimensionată de credite a băncilor şi stabilitatea fi­nanciară. În acest sens, menţionăm următoarele ac­ţiuni de politică monetară care s-au adresat di­mi­nuării fluxurilor speculative de capital străin, precum şi consolidării canalelor tradiţionale de transmisie a po­liticii monetare, şi, în final, atingerii obiectivului său fundamental, astfel:

i. În ceea ce priveşte rezervele minime obligatorii (RMO):

- Creşterea ratei rezervelor minime obligatorii pen­tru pasivele în valută până la 40% în mar­tie 2006 (faţă de 30% în decembrie 2005) şi men­ţi­ne­rea acestui nivel până la momentul acu­tizării cri­zei financiare (nivelul a fost redus la 35% în iulie 2009, apoi în august 2009 la 30% şi în no­iem­brie 2009 la 25% etc.), pe pe­rioa­da căreia BNR a aplicat o politică mo­netară anticiclică.

Totodată, anterior anului 2009, restrictivitatea mecanismului RMO pentru pasivele în valută a fost crescută prin includerea în baza de calcul a RMO a stocului şi fluxurilor depozitelor în valută constituite de persoanele fizice şi juridice pe perioade mai lungi de 2 ani la bănci.

- În ceea ce priveşte rata RMO pentru pasivele în lei, aceasta a fost majorată în luna iulie 2006 de la 16% la 20%.

ii. Referitor la rata dobânzii de politică mone­ta­ră, aceasta a fost calibrată pentru a răspunde ce­rinţelor de combatere a inflaţiei, în con­di­ţiile descurajării fluxurilor de capitaluri spe­cu­lative. Astfel, rata dobânzii de politică mo­netară a fost majorată în iunie 2006 la 8,75%, de la 7,50 în ianuarie 2006, pentru ca ulterior să fie redusă în paşi prudenţi până la 7,00 la sută în iunie 2007, în condiţiile păstrării caracterului asimetric al coridorului ratelor dobânzilor; în acest context rata dobânzii la facilitatea de depozit a fost menţinută la 1 la sută, iar cea la facilitatea de creditare la 14 la sută, niveluri în vigoare din septembrie 2005.

iii. În ceea ce priveşte operaţiunile de piaţă mo­ne­tară ale BNR, excedentul de lichiditate de pe această piaţă, amplificat uşor şi de ope­ra­ţiu­nile ireversibile, în scopul temperării apre­cie­rii leului, ale băncii centrale de la mijlocul anu­lui 2007, a fost drenat de BNR în princi­pal prin atragerea de depozite; controlul asu­pra lichidităţii a fost relaxat temporar în de­cem­brie 2006 şi în prima parte a anului 2007, cu implicaţii asupra nivelului ratelor do­bân­zi­lor pe piaţa monetară, ca reacţie la ac­ce­le­ra­rea puternică a aprecierii leului produsă pe fon­dul apropierii momentului aderării României la UE.

iv. Pe linie macroprudenţială, BNR a întărit re­gle­mentările în scopul limitării creditării în va­lu­tă că­tre debitorii neacoperiţi la riscul valutar (un­hed­ged borrowers), obligând băn­cile să con­stituie provizioane suplimen­tare în cazul acestor cli­enţi şi stabilind, totodată, pla­fonarea gradului in­dividual de îndatorare în raport cu veniturile per­sonale şi moneda în care era exprimat împrumutul.

Referitor la strategia BNR privind combaterea in­tră­rilor masive de capitaluri speculative, guverna­torul Mugur Isărescu afirma că, în vederea prevenirii in­trării în capcana “imposibilei trinităţi“, banca cen­tra­lă a folosit, chiar înainte de septembrie 2006, în mod activ, şi, uneori, original, setul de instrumente mo­netar-valutare aflate la dispoziţie, asigurând, ast­fel, un echilibru între nivelul economisirii şi am­ploa­rea investiţiilor, echilibru esenţial pentru evitarea unui deficit excesiv de cont curent (Isărescu, 2008).

Totodată, guvernatorul a comparat vola­ti­li­ta­tea fluxurilor de capital cu un tsunami care nu se ob­ser­vă când marea este adâncă, “dar la mal valul de­vi­ne devastator“. În acest context, domnul Mugur Isărescu subliniază că, din această cauză, BNR a fo­losit o politică monetară neortodoxă când a fost ca­zul, având în vedere amploarea intrărilor şi ieşirilor de capitaluri, pe care nu ai cum să le controlezi, folo­sin­du-se concomitent, trei instrumente aflate la dis­po­ziţie, astfel: asigurarea unei mai mari flexibilităţi a cursului de schimb, fără a periclita aprinderea infla­ţiei; utilizarea rezervei valutare a băncii centrale pen­tru a cumpăra şi vinde valută, astfel încât intrările şi ie­şirile de capitaluri să se reflecte în limite rezonabile asu­pra dinamicii cursului de schimb; admiterea unor variaţii mai ample ale ratelor dobânzilor pe piaţa monetară (Isărescu, 2013).

• În pofida acestui ansamblu coerent de măsuri de po­litică monetară, valutară şi de natură macro­pru­denţială, totuşi, s-a înregistrat aprecierea, relativ ac­centuată, a monedei naţionale după liberalizarea con­tului de capital, precum şi expansiunea riscantă a creditului în valută. Totodată, deficitul de cont cu­rent al României a atins 13,6% din PIB în 2007 şi 11,4% din PIB în 2008, reprezentând echiva­len­tul a câte 17 miliarde de euro în fiecare dintre aceşti ani.

Izbucnirea crizei financiare, la finalul anului 2008, care s-a propagat cu rapiditate şi la nivelul ţării noastre, a găsit România cu grave vulnerabilităţi ma­cro­economice (deficite gemene foarte mari, res­pec­tiv bugetar şi valutar, peste 2/3 din credite erau acordate în diferite valute străine etc.).

• În aceste condiţii, extrem de dificile, România a fost nevoită să apeleze la sprijinul instituţiilor fi­nan­ciare internaţionale, respectiv FMI, CE şi BM, con­tractând un credit extern de 20 miliarde de euro, condiţionat de aplicarea unor măsuri dure de ajus­tare fiscal-bugetară şi în economia reală. Ţara a fost introdusă în Procedura de Deficit Excesiv, având în vedere deficitul (conform metodologiei europene) de 5,8% din PIB înregistrat în anul 2008, cu obligaţia ieşirii din acest regim în anul 2011. Corecţia economică aplicată de decidenţii po­litici guvernamentali din anii respectivi, deşi adec­vată cantitativ, a fost distribuită total in­echi­ta­bil din punct de vedere social, deoarece povara aus­terităţii, concretizată în reduceri masive de veni­turi şi creşterea masivă a şomajului a fost loca­li­zată în proporţie de 95% la cetăţenii obişnuiţi, res­pectiv salariaţi şi pensionari, şi numai în pro­porţie de 5% la proprietarii de capital.

• Aceste ajustări economice, aşezate total neechi­li­brat în plan social, au generat nemulţumirea popu­laţiei, ceea ce a dus la schimbarea guvernului de dreapta la data de 27 aprilie 2012, cu un guvern de centru-stânga.

• O importanţă deosebită în gestionarea crizei a avut-o semnarea în luna martie 2009 la Viena, pornind de la iniţiativa Comisiei Europene şi a FMI, a acordului între BNR şi băncile-mamă ale prin­cipalelor nouă instituţii de credit cu acţionariat străin în România, prin care acestea s-au angajat să-şi menţină nivelul expunerii faţă de ţara noastră, precum şi o rată a solvabilităţii de cel puţin 10% în cazul subsidiarelor celor nouă bănci. Acordul a fost integral respectat şi a expirat în vara anului 2011, dată până la care nu s-a produs nicio modi­fi­care semnificativă în ceea ce priveşte reducerea ni­velului expunerii acestor bănci faţă de România.

Prin aplicarea cu succes a Acordului de la Viena s-a realizat, astfel, asigurarea unui nivel optim al li­chi­dităţii în sistemul bancar şi, totodată, eliminarea presiunilor asupra cursului valutar.

• În perioada 7 mai – 21 decembrie 2012, cola­bo­ra­rea mea cu guvernatorul Isărescu a revenit pe po­zi­ţiile din anii 1990, respectiv între mai şi decem­brie 2012 am deţinut portofoliul de ministru al fi­nan­ţe­lor, Parlamentul aprobând suspendarea mea, în acest interval, din funcţia deţinută la BNR. Când am devenit ministru al finanţelor, misiunea FMI, CE, BM era prezentă la Bucureşti pentru revizia tri­mestrială a acordului Stand-By Arrangement de tip preventiv (precautionary) încheiat cu FMI. Am re­uşit, împreună cu specialiştii din BNR şi minis­te­re­le economice, încheierea cu succes a acestei re­vi­zii, pe baza asumării unor noi angajamente de re­for­mă în perioada următoare. Ulterior, la sfârşitul lu­ni­lor iulie şi noiembrie 2012, România a reuşit în­che­ierea cu succes a altor două revizii trimestriale ale acordului, ceea ce a îmbunătăţit credibilitatea ţă­rii în plan extern, accesul pe pieţele private de ca­pital şi posibilitatea încasării de la aceste IFI, ca ur­mare a celor trei revizii reuşite, a sumei totale de 1,5 miliarde de euro. Ca urmare a unei politici fis­cal-bugetare echilibrate, care a urmărit atât îm­bu­nă­tăţirea colectării veniturilor şi a eliminării risi­pei în cheltuirea banului public, cât şi declanşarea re­fa­cerii puterii de cumpărare a salariaţilor şi pen­sio­na­rilor, afectaţi în mod accentuat de măsurile de ajus­tare economică injustă aplicate de decidenţii an­te­riori, guvernul României a reuşit înre­gistra­rea, la finele anului 2012, a unui deficit al bu­ge­tului ge­neral consolidat, conform standardelor eu­ro­pene, de 2,97% din PIB, deci sub limita de 3% pre­vă­zută în tratatul de la Maastricht. Ca urmare a aces­tei performanţe fiscal-bugetare, Consiliul Eu­ro­pean a aprobat în luna mai 2013, pe baza da­telor con­firmate de Eurostat, ieşirea României din Pro­ce­dura de Deficit Excesiv (cu un an întârziere faţă de calendarul stabilit iniţial, din cauza poli­ti­ci­lor inadecvate aplicate de guvernele anterioare), ce­ea ce a permis evitarea suportării de către ţară a unor severe sancţiuni financiare.

• Ca urmare a puternicei crize financiare mani­fes­tate şi în România, a caracterului dezechilibrat al ajus­tării aplicate economiei şi populaţiei, sistemul ban­car a înregistrat o masivă creştere a nivelului total al creditelor neperformante, care au ajuns de la 7% din volumul creditului neguvernamental la fine­le anului 2008 la aproape 22% (metodologie na­ţională) în anul 2014. Foarte buna colaborare pe care am avut-o cu guvernatorul Isărescu şi în această perioadă dificilă de timp, în care era ne­ce­sa­ră o intervenţie coordonată şi promptă, a permis ca Direcţia Supraveghere să adopte un set de mă­suri foarte eficient de reducere a soldului creditelor ne­performante, ceea ce a echivalat cu o înju­mă­tă­ţi­re a acestei rate în decurs de numai 2 ani, de la 22% la 10%. Concomitent, băncile care şi-au ero­dat baza de capital au fost obligate de BNR, în ba­za legii, să-şi crească nivelul de capital cu suma de peste 4 miliarde de euro, ceea ce a făcut ca la finele anu­lui 2019 indicatorul de solvabilitate al sistemu­lui bancar să se situeze la nivelul confortabil de 22%, iar creditele neperformante să scadă în conti­nua­re, de la un an la altul, ajungând la finele lui 2019 la numai 4,1%. Politica prudentă susţinută de con­ducerea băncii centrale, privind creşterea suc­ce­sivă a nivelului de provizioane pentru acoperirea ris­curilor la care putea fi expus sistemul bancar, a fă­cut ca România să se numere printre ţările cu cea mai mare valoare a acestui indicator, respectiv de peste 60%.

În condiţiile manifestării actualei crize sanitare, BNR a transmis un mesaj ferm tuturor băncilor din sistem ca, în scopul prevenirii creşterii semnificative a creditelor neperformante începând cu luna ia­nua­rie 2021, când încetează actuala amânare a plăţii ra­telor debitorilor persoane fizice şi juridice stabilite con­form legii din 2020, să nu distribuie dividende pen­tru anul 2019 şi să discute deschis cu debitorii pen­tru a-i identifica pe cei vulnerabili privind ram­bur­sarea creditelor şi a-şi constitui, din trimestrul IV a.c., provizioane de risc corespunzătoare, evitân­du-se astfel eventuale pierderi masive şi decapita­li­area băn­cilor în anul 2021.

În încheiere, pe baza colaborării îndelungate, ex­puse anterior, cu guvernatorul Mugur Isărescu, do­resc să subliniez principalele calităţi care con­sider că definesc personalitatea OMULUI Mugur Isăres­cu, după cum urmează: este un erudit în eco­nomie, având, totodată, şi o vastă cultură generală; do­ve­deş­te în mod constant echilibru în luarea de­ciziilor, pe care le adoptă numai după consultări cu cei mai buni spe­cialişti în domeniu, având întot­dea­una ca obie­ctiv progresul României pe calea de­mo­craţiei şi a eco­nomiei de piaţă, în scopul apro­pie­rii ţării noastre de statele occidentale dezvoltate, ur­mărind, în mod consecvent, menţinerea echi­li­bru­lui social; în relaţiile cu colegii din Banca Naţională a României, cu partenerii sociali şi cu ban­cherii co­merciali manifestă multă răbdare, po­liteţe, dar, în acelaşi timp, fermitate; în raporturile cu repre­zen­tan­ţii instituţiilor financiare interna­ţionale şi ai ma­ri­lor bănci străine dă dovadă de mult tact şi de o ele­ganţă a dialogului specifică stilului englezesc; este generos, tolerant în limite rezonabile şi mani­fes­tă un grad ridicat de încredere în colaboratorii, personalităţile cu care interac­ţionează şi care îşi respectă cuvântul."

 

Bibliografie

[1] Aslund A. (2010) [2007], Cum s a construit capitalismul, Editura Tipo Moldova, Iaşi.

[2] Boshyk Y. (1993), Emerging Economies, Emerging Hopes, The Emerging Markets Report 1993, World Economic Forum şi IMD.

[3] BNR [1], Rapoarte anuale ale BNR 1991-1995 (1995), Banca Naţională a României, 1 august 1995.

[4] BNR [2], Rapoarte anuale ale BNR 1996-2000 (2000), Banca Naţională a României, 1 august 2000.

[5] Brzezinski Z. (1993), The Great Transformation, The National Interest, No. 33, Fall.

[6] Dobrescu E., Postolache T. (1990), Consemnări economice, Editura Academiei Române, Bucureşti.

[7] Ionete C. (1993), Criza de sistem a economiei de comandă şi etapa sa explozivă, Editura Expert, Bucureşti.

[8] Isărescu M. (2009), Contribuţii teoretice şi practice în domeniul politicilor monetare şi bancare, Editura Academiei Române, Bucureşti.

[9] Lipton D., Sachs J. (1990), Creating a Market Economy in Eastern Europe: The Case of Poland, Brooking Papers on Economic Activity, Vol. 21, Issue 1, p. 75–148.

[10] Pascariu D. (2020), Interviu în Ziarul Financiar: De-a lungul celor trei decenii, prin deciziile de politică monetară şi valutară luate, BNR a ţinut locul guvernelor astfel încât România să nu colapseze, Ziarul Financiar, 17 septembrie.

[11] Pasti V. (1995), România în tranziţie. Căderea în viitor, Editura Nemira, Bucureşti.

[12] Piketty T. (2020), Capital and Ideology, Harvard University Press.

[13] Sachs J. (2018), Discurs în cadrul conferinţei susţinute la ASE Bucureşti, 8 martie.

[14] Secăreş V. (2020), Interviu în Ziarul Financiar, „După 30 de ani“, 11 septembrie.

[15] Talpeş I. (2018), Interviu în Evenimentul zilei, 11 iulie.

AFACERI DE LA ZERO