Ne am invatat sa repetăm aceleaşi trei clişee ca pe nişte incantaţii liniştitoare: „piaţa va regla”, „integrarea europeană ne rezolvă problemele”, „investiţiile vin automat”. Problema este că în 2026 ele nu mai sunt suficiente şi, în unele cazuri, devin periculos de înşelătoare.
„Piaţa va regla” – dar care piaţă, în ce condiţii?
Piaţa liberă a funcţionat într-un context foarte specific: globalizare în expansiune, capital ieftin, lanţuri de aprovizionare fluide, reguli relativ stabile.
În 2026, realitatea este alta: politicile industriale au revenit agresiv (SUA, UE, China); subvenţiile, restricţiile şi securitatea economică distorsionează pieţele; capitalul este mai scump şi mai selectiv; lanţurile de aprovizionare sunt „regionalizate”, nu globalizate.
În acest context, „piaţa” nu mai reglează singură — reglează împreună cu statul, geopolitica şi riscul strategic.
Pentru România, întrebarea nu mai este „lăsăm piaţa liberă?”, ci: avem capacitatea instituţională să înţelegem ce pieţe sunt reglate din exterior şi cum ne poziţionăm?
„Integrarea europeană ne rezolvă” – integrarea în ce fel de UE?
Uniunea Europeană din 2026 nu mai este UE-ul din manualele anilor 2000: nu mai este prioritar un proiect economic pur ci este tot mai mult o colectie de proiecte de securitate, industrie şi autonomie strategică; regulile pieţei interne coexistă cu excepţii, derogări şi politici naţionale
Integrarea nu mai garantează convergenţă automată.
Statele nu mai aşteaptă ca reglementarile UE să producă miracole ci se diferentiaza tot mai mult prin adoptarea de strategii industriale clare; investitii coordonate; apararea intereselor economice nationale.
România riscă să rămână integrată formal, dar periferică funcţional, dacă nu trece de la „respectăm regulile” la „folosim regulile inteligent”.
„Investiţiile vin automat” – nu mai vin, se câştigă
În perioada 2005–2019, investiţiile veneau relativ uşor datorita diferenţialului salarial, stabilitatii geopolitice, interesului pentru regiune. În 2026, investiţiile sunt selective, condiţionate, cer infrastructură, competenţe, predictibilitate şi stat capabil. Capitalul nu mai caută doar „cost mic”, ci: rezilienţă, control al riscului, coerenţă instituţională. România concurează nu doar cu vecinii, ci cu ţări care: subvenţionează strategic, negociază activ, prioritizează anumite sectoare.
„Vin automat” este poate cel mai periculos mit — pentru că justifică lipsa de strategie.
Ce se schimbă fundamental în 2026?
Economia este explicit politizată, avantajele competitive nu mai sunt „naturale”, statul contează din nou — nu ca administrator, ci ca arhitect. România are nevoie de gândire critică, flexibilitate intelectuală şi curajul de a abandona clişeele care nu mai funcţionează. Piaţa rămâne esenţială, integrarea europeană rămâne vitală, investiţiile rămân cruciale. Dar nimic nu mai este automat. Pentru România, miza nu este ideologică (piaţă vs stat), ci pragmatică: înţelegem noul joc sau jucăm după reguli care nu mai există?
Florin Pogonaru este un om de afaceri român si preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din Romania (AOAR)
