In urma cu un an, dupa isteria cu indatorarea persoanelor fizice in franci elvetieni si riscul valutar la care acele persoane s-au expus, scriam despre “Expunerea financiara personala”, despre responsabilitate si educatia financiara de baza, educatie pe care ar trebui s-o avem fiecare dintre noi, indiferent de meserie si pregatire. Pregatirea din scoala, cea formala si eventual chiar de specialitate.
Dar cu pregatirea pentru viata cum stam ? Ati auzit expresia “are scoala vietii” ? Cu siguranta ca da, dar ce inseamna asta ? Pai inseamna foarte pe limba noastra “sa te descurci”, adica sa te orientezi, sa ai un job pe care sa-l faci mai bine sau nu, dar sa castigi bani bunicei sau sa ai un business mai mare sau mai mic, in urma caruia sa te imbogatesti sau nu, dar macar sa-ti ajunga sa traiesti tu si familia ta. Pe scurt, sa faci bani fie pentru tine, fie pentru altii, dar sa-ti fie si tie bine.
Care este deosebirea dintre scoala vietii si scoala propriu-zisa ? Sunt mai multe, evident, dar acestea nu se exclud ! Dimpotriva, se completeaza atunci cand li se ofera ocazia. Exista oameni foarte instruiti, care au avut rezultate foarte bune la scoala, dar care nu au reusit in viata, dupa cum exista oameni care s-au realizat fara sa fi excelat la scoala, unii chiar fac parada de acest lucru, dar prefer sa nu dau exemple. Exista desigur si sper sa fie o majoritate, cei carora scoala si instruirea formala le-au calauzit succesul in viata.
Ce vreau sa spun cu asta ? Ca educatia financiara despre care se vorbeste si se face din ce in ce mai mult si la noi este foarte binevenita, dar mai trebuie sa si vrei sa ti-o insusesti, sa simti nevoia acelei educatii, a acelor cunostinte. Pentru ca daca apar nevoia si interesul, atunci o cauti, alergi dupa ea, chiar daca va fi sa fie mai informala, deci nu neaparat in scoala. Ajungem inapoi la scoala vietii, aceea care i-a invatat sa faca business pe o sumedenie de antreprenori, unii care habar n-aveau ca se pot pricepe sa faca bani.
Va mai amintiti puzderia de case valutare din anii ‘90 la orice colt de strada ? Mai sunt si acum, dar mult mai putine. Dar miile de buticuri unde gaseai orice ? Unii dintre acei oameni aveau studii superioare, altii nu aveau, unii erau curajosi, altii erau disperati, dar cu totii incercau sa faca ceva, unii au reusit, altii nu. Cei mai multi dintre cei care au reusit, nu au reusit din prima si nu le-a fost deloc usor, dar au invatat din greseli si din ce nu stiau. Unii si nu putini, chiar daca aveau studii, poate ca nu se potriveau cu nevoile afacerilor lor si au revenit sa faca studii pentru afaceri.
Deci daca vrem, se poate, insa nu trebuie sa facem cu totii afaceri, nu suntem toti facuti pentru asta, poate chiar n-avem chef sau nu ne intereseaza, dar daca castigam bani din sport sau din activitati culturale si nu stim cum sa-i investim sau daca vrem sa infiintam un ONG, daca avem nevoie de un credit pentru casa, masina sau pentru calatorii, ne intereseaza sa stim despre ce vorbim, nu ? Cum sa facem mai bine, astfel incat sa nu ne pierdem banii sau proprietatile (poate mostenite) sau chiar mai mult, sa profitam de pe urma acestor bunuri si sa le dezvoltam, sa le crestem.
Oamenii s-au imprumut masiv in anii 2005-2008 in franci elvetieni si in euro pentru ca erau mai ieftine acele imprumuturi decat cele in lei, nu pentru ca erau inconstienti sau needucati financiar. Au ignorat si/sau au minimalizat riscul valutar, risc pe care nu ma indoiesc ca cei mai multi l-au inteles de la inceput, dar atunci si l-au asumat. Era un compromis pe care unele banci l-au vandut agresiv si cu succes atunci catre public, acela al unei dobanzi mult mai mici decat la lei, in schimbul unui risc valutar care nu parea sa se intample, daca nu venea criza.
Nici bancile n-au stiut ca va veni acea criza, inregistrand ulterior niveluri semnificative ale creditelor neperformante. Dupa care iata o noua isterie, darea in plata, care nici nu suna bine gramatical, dar cui ii pasa ? Vorbeam de scoala vietii, care pare sa doboare scoala stiintelor in ultimul timp.
Din pacate aceasta noua tema de dezbatere si chiar modificare legislativa a creditului ipotecar a aparut foarte nefericit in relatia banci – clienti debitori, dupa cea a indatorarii in monede straine, indatorare care viza de fapt tot creditul ipotecar in mare masura.
Asta ne arata cat de imatura este inca economia noastra de piata, cu un produs oarecum nou – creditul ipotecar – pentru banking-ul local, desi pricipalele noastre banci apartin de ani buni unor grupuri financiar – bancare straine, cu mai multa experienta bancara capitalista. Fara a mai repeta ceea ce toata lumea interesata a intors pe toate fetele in ultimele luni de zile, reconsiderarea garantiei creditului ipotecar trebuie judecata atat conform definitiei termenului, dar si conform unui bun simt necesar din toate partile.
Exista un fundament economic, o legitate economica obiectiva, care deosebeste creditul ipotecar de cel de consum sau de cel de productie, credit ipotecar a carui garantie este evident obiectul ipotecii (casa, teren, proprietate). Si exista o lege a bunului simt (“common sense”, cum ii zic occidentalii), conform careia daca nu mai poti plati rata la acest tip de credit, cedezi proprietatea creditorului. Si unii si ceilalti isi fac socoteli la inceput, dar cateodata clientii debitori nu mai pot plati, pentru ca acest tip de credit este un credit pe termen lung (10, 15, 20 ani) si in atata timp se pot intampla multe (iti pierzi job-ul, iti scade salariul, da faliment firma ta, etc).
E treaba bancii sa-si asume riscul de a ramane cu proprietatea “in brate”, asa cum clientul isi asuma riscul de a ramane pe drumuri !
E treaba bancii care da credite ipotecare sa-si dezvolte un department/o divizie de valorificare a unui portofoliu de proprietati imobiliare, portofoliu care poate creste in situatiile de “default” (incapacitate de plata), ceea ce s-a intamplat si la noi, dar numai dupa cutremure, apropo’ de maturizarea pietei creditului ipotecar, ba chiar au aparut BPL-urile (Bancile pentru Locuinte), specializate in asa ceva.
Treaba clientilor in nevoie este sa-si conserve job-urile si afacerile sau sa si le dezvolte, astfel incat sa-si poata onora obligatiile fata de bancile creditoare pe toata perioada creditarii si doar sa beneficieze de avantajele creditului, acela de a locui intr-o casa noua sau veche, dar confortabila, inca de la tinerete si nu doar dupa 20-25 ani de acumulari si stat in chirie. Pentru acest lucru e buna si educatia formala si cea informala, a vietii. America s-a cladit, s-a dezvoltat si conduce si acum Lumea gratie creditului.
Mai mult insa, ce spuneti de o situatie in care dupa 17 ani de platit la un credit ipotecar, nu mai poti plati bancii rata lunara si il dai “in plata” bancii, cum se zice acum, adica ii dai cheile, desi mai aveai doar 3 ani pana la scadenta ? Cine a piedut, cine a castigat ? Clientul pierde, banca castiga. Dar daca acest lucru se intampla dupa numai 2-3 ani din 20 ? Pai tot banca e in avantaj, e adevarat, mai putin si mai greu, mai ales daca piata imobiliara e saturata si preturile merg in jos, dar – repet – asta este treaba bancii sa aprecieze, sa analizeze si sa-si asume riscul. Se cheama Managementul Riscului, asta se invata la scoala propriu-zisa, la scoli bune, dar nu strica niciodata nici cate un pic din scoala vietii, chiar si pentru specialistii din banci. Asta se cheama fler.
Dar pentru ca modelele si softurile de analiza a riscului creditului nu se bazeaza deloc pe fler, bancile sunt libere, in cadrul reglementarilor stricte la care se supun din partea autoritatii BNR, sa-si stabileasca politicile proprii de creditare si de asumare a riscului, asa cum unele au si reactionat deja, majorand avansul necesar pentru creditul ipotecar. Alta isterie gratuita din partea media.
Bancile sunt si ele pe o piata concurentiala, iar maturizarea acestei piete, precum si consolidarea ei, anuntata deja de cativa ani buni, consolidare care a si inceput sa se intample, presupun o normalizare care consta in sfarsitul profiturilor exagerate din anii de boom, dar si al pierderilor mari care au urmat si care au fost tot o consecinta a acelui boom, in care si bancile au ignorat riscul. Cu alte cuvinte, sintagma rentabilitate – risc incepe sa functioneze mai proportional si pe la noi, anuntand apusul vremurilor haiducesti pe variate piete, inclusiv pe cea bancara.
