Cu un sfert de secol în urmă, Eamonn Fingleton, un scriitor britanic care locuia pe atunci în Tokyo, scria o polemică intitulată “Elogiu adus industriilor grele”. Aceasta argumenta că guvernele şi investitorii din Occident sunt nechibzuiţi în a se concentra obsesiv pe servicii intangibile ca tehnologia şi dreptul, pentru că industria contează la rândul ei.
La acea vreme, mesajul era unul contra-cultural. Însă când bula dotcom s-a spart, argumentul a câştigat (puţin) mai multe aplauze. Iar în zilele noastre, mantra acestuia are un ecou neaşteptat de puternic. Pentru că pe măsură ce conflictul din Iran continuă, două lecţii devin clare, în pofida ceţii războiului şi mesajelor contradictorii ale preşedintelui american Donald Trump, scrie Gillian Tett, editorialist Financial Times.
Prima este că interconexiunile care au ţinut lumea unită în ultimele decenii nu mai contribuie la menţinerea păcii, după cum obişnuiam să credem. În schimb, ţările rivale profită de vulnerabilităţi şi dependenţe. China face acest lucru cu pământurile rare, America cu dominaţia dolarului în lumea financiară. Iar acum Iranul transformă Strâmtoarea Ormuz într-o armă, iar acest lucru produce suferinţă.
A doua lecţie este că ne aflăm într-o epocă în care industriile grele contează. Da, acţiunile marilor companii tech au crescut vertiginos în ultimii ani pe fondul entuziasmului privind inteligenţa artificială. Însă războiul din Iran arată că ţările sunt foarte vulnerabile dacă duc lipsă de procese industriale, oricând de demodate ar fi acestea, notează Gillian Tett. “Vechea economie începe să se răzbune”, arată Jeff Curie, analist la grupul american de private capital Carlyle. “Nu poţi imprima molecule”, nici chiar cu AI.
Iar Iranul înţelege acest lucru.
Ţări ca Japonia şi Coreea de Nord iubesc industria. La fel şi China, care şi-a clădit o uimitoare bază industrială cu subvenţii financiare şi o reţea industrială care produce 1,4 milioane de studenţi în inginerie anual. Mulţi politicieni chinezi au de asemenea studii în ştiinţă sau inginerie.
Occidentul este însă diferit. Uneori în ultimele decenii, au fost ani când investitorii au dat întâietate sectoarelor tradiţionale, cu active fizice, în detrimentul serviciilor. Aşa s-a întâmplat după ce bula dotcom a explodat în 2000. La fel şi în anii ’70, când s-a produs şocul petrolier, iar investitorii au renunţat la branduri ca Coca-Cola sau IBM în favoarea unor entităţi din energie ca Exxon.
Însă de cele mai multe ori a existat o prejudecată culturală subtilă, şi uneori nu chiar atât de subtilă, împotriva industriilor “grele”. Strategii şi economiştii au avut tendinţa de a presupune că sectorul serviciilor va fi cel care va genera creşterea viitoare.
Cei mai buni absolvenţi din anglosferă luptă în general din răsputeri să muncească în finanţe, consultanţă şi tehnologie. Într-adevăr, SUA produce doar 141.000 de ingineri pe an. Jumătate din membrii Congresului au studii în drept, numărul de ingineri sau oameni de ştiinţă fiind unul relativ redus.
Economişti independenţi ca Peter Navarro au fost adesea persiflaţi în trecut când au denunţat modul în care Occidentul îşi externalizează producţia ieftină în China. Procesarea metalelor, cât şi autosuficienţa industrială păreau de modă veche. Însă acum, atitudinile culturale se schimbă. Navarro este un consilier cheie al lui Trump, care îi împărtăşeşte obsesia legată de industrie. Între timp, absolvenţii din Vest încep să se teamă că AI-ul va distruge multe locuri de muncă din sectorul serviciilor.
Iar acum războiul din Iran le arată politicienilor de ce autosuficienţa industrială contează. Pe pieţele financiare, aşa-numitele strategii Halo (de reorientare către companii cu active fizice, care-şi păstrează utilitatea, valoarea şi relevanţa multă vreme şi necesită cheltuieli semnificative de capital) sunt pe val.
Într-o notă a Goldman Sachs se arată că acţiunile companiilor cu cheltuieli masive de capital au generat randamente cu 35% mai ridicate decât cele cu cheltuieli mai reduse de capital din 2025.
Există însă un aspect crucial, pe care Currie îl remarcă. Sectorul AI nu poate funcţiona fără operaţiuni fizice, cu cheltuieli masive de capital, care să-l susţină. Gândiţi-vă doar la acele centre de date, arată editorialistul FT. Aceasta înseamnă că industriile “grele” se îmbină acum cu serviciile într-un grad care nu era la fel de clar când Fingleton şi-a scris cartea în 1999. Chiar şi cei obsedaţi de AI ştiu că moleculele contează.
Aşadar, marea întrebare care planează acum asupra Occidentului este aceasta: se vor schimba şi atitudinile culturale faţă de industriile grele? Se vor lupta acum studenţii de elită pentru joburi în industrie? Ar putea oare căpăta ingineria industrială un statul mai înalt decât sectorul bancar?
Acestea sunt greu de imaginat astăzi. Însă dacă războaiele globale vor continua, nimic nu poate fi exclus. Moleculele, şi inginerii, contează, concluzionează Gillian Tett.
