Urmărind în paralel evoluţia din ultimele 2 luni a evenimentelor geopolitice şi, respectiv, pe cea a pieţelor financiare, am impresia că asist la un desen animat cu Tom şi Jerry, în care geopolitica (motanul furios) se străduieşte de zor să vâneze sentimentul pieţei (şoricelul poznaş), dar acesta din urmă găseşte mereu o cale de scăpare.
Cea dintâi a aruncat către noi un război regional încărcat cu o miză energetică globală şi cu un potenţial de deteriorare a securităţii globale şi europene, inclusiv prin umbra de îndoială ridicată asupra viitorului Alianţei Nord-Atlantice. Colac peste pupăză, de curând ne-am trezit pe plan local şi cu o criză guvernamentală care pune la îndoială angajamentul României vizavi de programul multianual de ajustare bugetară pus chezaş în faţa Comisiei Europene, a agenţiilor de rating şi a investitorilor în titlurile de datorie ale Statului Român.
Cu toate acestea, atât pieţele financiare internaţionale, cât şi piaţa locală au reuşit să evite căderea în depresie, ba chiar au reuşit să frizeze niveluri maxime istorice în zilele intermitente de veşti marginal mai pozitive (a se vedea Graficul 1). Desigur, nu putem afirma că toţi copacii din grădină sunt plini de flori roz (nici şoricelul din desenele animate nu scapă mereu cu basmaua curată...), dar nici că panta negativă a ştirilor şi evenimentelor s-a transpus într-o tendinţă descendentă accentuată a sentimentului investitorilor aşa cum s-a întâmplat deunăzi, în 2022, când am asistat pe plan global la o perioadă prelungită de subperformanţă a preţurilor majorităţii activelor financiare.
Motivele relativei rezilienţe a pieţelor merită explorate, chiar cu riscul de a cădea în capcana unei retorici speculative, căci la sfârşitul acestui exerciţiu sper să ne elucidăm împreună dacă nu cumva am descoperit secretul optimismului incurabil, care ne va face pe toţi la fel de fericiţi şi indestructibili ca personajele de desene animate. Ca să ne menţinem într-un registru pozitiv, o să listez drept primă explicaţie posibilă ideea învăţării din greşelile trecutului. Astfel, criza energetică din 2022 asociată războiului din Ucraina, dar şi şocul tarifelor vamale majorate semnificativ în luna aprilie a anului trecut, ca şi incertitudinea politică din România asociată rundelor repetate de alegeri prezidenţiale din 2024-2025, sunt suficient de recente încât să putem presupune că au rămas proaspete în memoria investitorilor şi antreprenorilor.
Mai precis, faptul că pieţele financiare şi, în primele exemple, economia globală, au reuşit să depăşească acele vremuri turbulente, reluându-şi tendinţa de creştere cu o îndârjire parcă şi mai puternică, ar fi putut reprezenta o inspiraţie pentru atitudinea din prezent a investitorilor, mai ales că, privind în urmă, acele momente de cumpănă s-ar fi putut dovedi de fapt nişte momente excelente de a investi. Aţi putea spune că aceasta e o explicaţie destul de romanţată şi poate uşor neplauzibilă, dar credeţi-mă, văd cu ochii mei şi aud cu urechile mele de multe ori o versiune de acest gen din partea unor investitori care au căpătat experienţa volatilităţii în ultimii ani, astfel încât azi sunt suficient de hârşâiţi încât să recunoască diverse şocuri economice, politice sau de altă natură nu doar ca pe un motiv de panică, ci câteodată chiar ca pe o oportunitate de a adăuga portofoliului lor pe termen lung activele lor preferate la preţuri mai atractive.
Această explicaţie e de fapt legată şi de o altă teorie, mai puţin romanţată, dar tot optimistă, şi anume aceea a adaptabilităţii aşteptărilor umane şi a finitudinii duratei atenţiei pe care o putem acorda unui subiect. Ca oameni, cu toţii avem acea capacitate ca, după o reacţie instinctivă iniţială de tip fight/ flight/ freeze (trad. luptă/ fugi/ încremeneşte) la o situaţie nouă şi periculoasă, să începem să ne adaptăm inclusiv cognitiv, raţionalizând şi explicându-ne lucrurile în aşa fel încât să ne fie mai uşor să gestionăm stresul asociat situaţiei.
Odată ce am reuşit să ne creăm povestea specifică derivată din mai generalul „nici dracul nu e atât de negru”1 şi mai acumulăm, pe deasupra, şi dovezi că „nu e de fapt ăsta sfârşitul lumii”, atenţia noastră acordată subiectului începe să se erodeze, până ce devine aproape business as usual (trad. obişnuinţă) să trăim în jurul nostru, spre exemplu, şi cu o pandemie, şi cu un război la graniţă, şi cu preţuri mai ridicate la benzină, la energie, şi, de fapt, la orice altceva. Nu ne place, desigur, şi sămânţa frustrării probabil că îşi sapă locul în sufletele noastre (pentru a se manifesta printr-o atitudine rebelă, de exemplu, la primele alegeri în care avem un cuvânt de spus), dar la sfârşitul zilei avem puterea de a merge mai departe şi de a călca chiar şi “peste morminte”. Nu degeaba noi, românii, am rezonat cu vorbele poetului naţional: „Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi şi nouă toate”.
Haideţi totuşi să explorăm mai departe, pe lângă variantele mai romantic-optimiste, şi cel puţin două variante să le zicem realist-obiective. Prima ar fi aceea a naturii şocurilor şi a contextului acestora. Dacă vorbim de primăvara anului 2026 versus cea a anului 2022, spre exemplu, respectiv războiul din Orientul Mijlociu versus cel din Ucraina, cu toate că experţii în piaţa energiei ar spune că magnitudinea şocului actual asupra preţului şi cantităţilor de produse energetice afectate este mult mai însemnată faţă de cel de acum 4 ani, impactul întreruperii fluxului de petrol, gaze şi o serie de alte materii prime din Rusia şi Ucraina a fost mult mai semnificativ din perspectiva diversităţii materiilor prime afectate şi, poate si mai important, a prins lumea nepregătită, respectiv într-o perioada în care penuria post-pandemie de mărfuri şi de alte produse manufacturate descătuşase deja flagelul inflaţiei.
În mod crucial, accelerarea inflaţiei a prins atunci şi băncile centrale în ofsaid, acestea fiind nevoite să urce rapid dobânzile, adăugând o notă dramatică suplimentară teatrului evenimentelor din pieţe. În cazul României, putem compara actuala criză guvernamentală şi cu ceea ce s-a întâmplat anul trecut în pragul alegerilor prezidenţiale ce ar fi putut avea un rezultat disruptiv, observând, de asemenea, că suntem în faţa unui context mai puţin încărcat în prezent faţă de cel din trecut, în primul rând pentru că punctul de pornire e mai puţin vulnerabil astăzi (cu un deficit bugetar pe 12 luni estimat la 6,7% din PIB), faţă de acum 1 an (când aceeaşi estimare era aproape de 9% din PIB). În al doilea rând, în urma unei istorii presărate şi cu „preşedinţi-jucători”, există probabil o percepţie publică cum că preşedintele ţării ar avea un rol important în modelarea unei majorităţi guvernamentale şi orientarea europeană/ non-europeană a politicilor aplicate de guvernanţi, ceea ce face ca alegerile prezidenţiale să cântărească mai mult decât o redesenare politică a unui guvern.
A doua variantă realist-obiectivă este legată de persistenţa percepută a şocurilor din trecut versus caracterul perceput ca fiind tranzitoriu al şocurilor actuale. Războiul din Ucraina a fost perceput şi s-a şi dovedit a fi un eveniment cu desfăşurare şi implicaţii durabile, în vreme ce aşteptarea cvasi-unanimă (cu excepţii notabile ale unor experţi precum profesorul Robert Pape2) privind războiul contra Iranului este ca va avea o durată finită şi chiar scurtă, percepţie sugerată de altfel chiar de cel care a declanşat aceasta „excursie”.
De altfel, Preşedintele Trump şi-a obişnuit deja urmăritorii cu Blitzkrieg-uri, respectiv cu un ritual de iniţiere-escaladare-dezescaladare rapidă a unor conflicte variate şi destul de frecvente deja din chiar primul său an al noului mandat prezidenţial. În cazul României, dacă e să comparăm din nou rezultatele unui scrutin prezidenţial al cărui câştigător capătă un mandat de 5 ani, cu o potenţială răsturnare a unui guvern (a cărui durată medie de viaţă a fost de sub 1 an din 2015 încoace3), înţelegem şi mai bine că riscul de anul trecut a fost perceput ca fiind unul cu implicaţii mai persistente şi, drept urmare, impactul asupra primei de risc a activelor româneşti a fost unul mai substanţial.
Pentru situaţia economiei globale afectate de conflictul din Golful Persic ar mai fi şi o a treia variantă realist-obiectivă, legată tot de învăţămintele trase în urma crizei energetice din 2022, dar şi a blocajelor din timpul şi din urma pandemiei, învăţăminte trase de data aceasta nu de publicul investitor în sensul său larg (pe care l-am putea eventual suspecta de naivitate), ci de oamenii de afaceri ale căror business-uri depind de capacitatea lor de adaptare la mediul economic şi (geo)politic extern. După acele perioade dificile, aceştia probabil că au învăţat şi şi-au însuşit nevoia de a-şi diversifica sursele de aprovizionare şi partenerii de afaceri şi de a-şi crea rezerve mai ample pentru a preîntâmpina noi situaţii de blocaje prelungite.
Astfel, blocarea Strâmtorii Ormuz a găsit lumea într-o situaţie mai benignă decât declanşarea războiului din Ucraina. La fel, e puţin probabil ca dependenţa de o singura sursă de energie şi dintr-o singură regiune geografică să fie o greşeală pe care multe ţări să o fi repetat, securitatea energetică fiind pe agenda multor guverne, agendă ce include de câţiva ani buni subiecte precum onshoring-ul, friend-shoringul sau diversificarea lanţurilor de aprovizionare.
Am explorat câteva posibile explicaţii ale rezilienţei relative a performanţelor pieţelor financiare globale şi locale aflate sub impactul unor noi şocuri cu potenţial destabilizator pentru simplul motiv că identificarea explicaţiei sau explicaţiilor corecte implică şi anumite aşteptări cu privire la ce va urma. Voi începe cu scenariul de viitor pe care nu l-am amintit, dar pe care nu-l putem ignora, şi anume acela al ignoranţei însăşi: se prea poate ca rezilienţa amintită să nu fie altceva decât felul nostru de a ne amăgi că până la urmă totul va fi bine, crezând până la orbire că avem de-a face cu un teatru ieftin şi fără de substanţă şi impact economic major.
Nu ne poate învinovăţi nimeni de o asemenea abordare, mai ales după saga războiului comercial deschis de SUA cu mai toată lumea anul trecut, dar care s-a dovedit a fi mai mult zgomot decât cutremur. E prea posibil, însă, ca de data aceasta impactul economic al evenimentelor geopolitice din Golful Persic să fie inevitabil şi mult mai greu reversibil, iar, odată cu realizarea inevitabilităţii lui şi ireversibilităţii lui pe termen scurt, să fim nevoiţi să coborâm cu picioarele şi cu sentimentul de risc pe pământ. E un scenariu posibil, dar puţin prea cinic pentru gustul şi credinţa mea în raţionalitate şi pieţe eficiente. Aceeaşi credinţă mă împiedică să cred cu prea mare tărie şi generalitate şi în varianta „romanţată”, respectiv că piaţa va putea trece uşor peste nişte consecinţe economice reale, dacă acestea se vor dovedi semnificative în timp.
Explicaţiile legate de natura, de contextul şi persistenţa percepută a şocurilor geopolitice mi se par în schimb a avea un grad mai ridicat de plauzibilitate, însă dacă ar fi aşa, consecinţa ar fi că o prelungire a situaţiei nefaste ar putea încă să ducă la o deteriorare mai amplă a economiei, a apetitului de risc al investitorilor şi, drept urmare, a cotaţiilor de preţ ale activelor financiare. Astfel, persistenţa blocajului din Strâmtoarea Ormuz şi, eventual, escaladarea conflictului prin afectarea mai permanentă a infrastructurii de producţie a produselor petroliere din regiune ar putea crea încă premisele unei recesiuni economice globale şi ale unei corecţii mai ample a pieţelor. Într-o măsură similară, în cazul României, transformarea actualei crize a coaliţiei guvernamentale într-o criză de guvernare, adică în incapacitatea de a crea un guvern care să poată trece legislaţie şi bugete, respectiv deraierea sau întârzierea masivă a programului de ajustare bugetară, pot determina încă consecinţe şi mai grave pentru economia României şi pentru pieţele financiare locale.
Lucrurile sunt actualmente în desfăşurare şi în Golf, şi la Bucureşti, şi s-ar putea să nu avem o rezoluţie atât de rapidă precum ne-am dori-o ca investitori. Spre deosebire de literatură, teatru, filme şi desene animate, în lumea serioasă a finanţelor, suspansul nu e o caracteristică apreciată de majoritatea publicului spectator. Dimpotrivă, gravitaţia instabilităţii geopolitice poate trage în jos performanţa economiei, rezultatele financiare ale agenţilor economici, viabilitatea bugetelor şi chiar şi psihicul oamenilor, indiferent cât de rezilienţi s-au dovedit aceştia în primă fază. Prelungirea unor conflicte regionale precum cel din Iran, dar şi cel din Ucraina, reprezintă un risc pe care istoricul Odd Arne Westad îl asocia unui butoi de pulbere care în 1914 a generat o conflagraţie mondială.
În România, prelungirea instabilităţii politice reprezintă un risc şi din perspectivă sistemică, mai ales în contextul unei încrederi extrem de scăzute a populaţiei în politicieni la modul general, care ameninţă din umbră contractul social dintre stat şi cetăţeni. Aşa că dincolo de joaca de-a şoarecele şi pisica şi de entertainmentul schimburilor de mesaje dure şi adesea savuroase dintre actorii teatrului geopolitic actual, trebuie să fim pregătiţi pentru multiple scenarii extrem de serioase. Diversificarea, aşa plicticoasă şi ternă cum apare ea multora, e de fapt sfatul care se potriveşte cel mai bine unei situaţii volatile precum cea din prezent. Ca investitori, câştigurile pe termen scurt şi „distracţia” asociată procesului speculativ sunt cele care atrag cel mai mult, dar poveştile succesului adevărat şi durabil au întotdeauna capacitatea de supravieţuire drept ingredientul principal, iar diversificarea portofoliilor e piatra de temelie a acestei capacităţi.
1 În cazul de faţă al crizei din Orientul Mijlociu, câteva naraţiuni optimiste care au circulat în spaţiul public şi s-au „prins” în mentalul colectiv şi care ar putea fi încadrate drept astfel de mecanisme de adaptare a poveştii includ: (1) ideea că, în fapt, blocajele din Strâmtoarea Ormuz nu sunt atât de relevante pentru oferta globală de produse petroliere, pentru că: a) au început deja să fie folosite rute alternative pentru exporturile de ţiţei şi produse derivate de către ţările din Golf; b) de fapt, se transportă prin strâmtoare mai mult decât ştim oficial pentru că sunt vase petroliere care trec cu GPS-urile oprite sau au acorduri confidenţiale de liberă trecere cu Iranul; c) rezervele existente sunt suficiente pentru a acoperi mare parte din decalajul de producţie şi transport din Goldul Persic. (2) Ideea că Preşedintele Trump va renunţa rapid, după ce presiunea pieţelor şi a opiniei publice ajunge la un apogeu, ceea ce a şi dat naştere sintagmei cu acronimul de TACO de la Trump Always Chickens Out.
