Titlul mai elaborat trebuia de fapt să fie ”A te comporta ca o piaţă emergentă versus una dezvoltată” şi introduc aici o distincţie importantă între a fi structural o ţară emergentă şi a te comporta precum un conducător al unei ţări emergente. Astfel, spre exemplu, din punct de vedere structural, Statele Unite ale Americii sunt o ţară dezvoltată, dacă nu cea mai dezvoltată din lume, în vreme ce România este o ţară emergentă, aflată în plină dezvoltare economică, în care există instituţii şi pieţe funcţionale, dar care încă nu au căpătat suficientă maturitate şi autoritate pentru a se putea compara cu instituţiile unui stat dezvoltat. Indiferent însă de caracteristica structurală a unei ţări, ceea ce distinge comportamentele de piaţă dezvoltată versus una emergentă sunt riscurile de natură politică, juridică şi economică, care sunt cu un ordin de magnitudine mai mari în cazul celei din urmă. Aceste riscuri apar în contextul fragilităţii şi/sau fragilizării instituţiilor care poate surveni fie datorită exercitării unui exces de putere politică discreţionară, fie, dimpotrivă, datorită unei autorităţi politice cu credibilitate şi reprezentativitate reduse, respectiv prezenţei unei instabilităţi politice care debilitează capacitatea instituţiilor de a impune domnia legii. În ambele cazuri rezultatul este un context economic puţin predictibil, în care un investitor se poate aştepta la mult mai multe surprize neplăcute care să-i afecteze planurile de afaceri decât în cazul în care s-ar apuca de afaceri într-un stat dezvoltat. E adevărat, un astfel de mediu mai impredictibil e şi unul care creează oportunităţi de câştiguri mai substanţiale pentru investitori, însă doar pentru cei mai curajoşi şi cu un apetit de risc mai ridicat.
Ei bine, evenimentele din ultima perioadă ne-au adus în situaţia de a trasa o paralelă, neverosimilă altădată, între comportamente de tip piaţă emergentă ale Statelor Unite ale Americii şi, respectiv, ale României. Cum pot să îmi permit o asemenea erezie, vă întrebaţi? Simplu, pentru că nu o fac eu, ci o deduc din reacţiile investitorilor în urma deciziilor luate de politicieni. Aceste decizii influenţează percepţia de risc a investitorilor, însă în mod diferit în cazul unui comportament specific unei pieţe emergente, faţă de unul specific unui pieţe dezvoltate. În cazul celei din urmă, o evoluţie de natură economică nefavorabilă, care duce la creşterea riscurilor economice va fi în general disociată de ţara unde se petrec evenimentele, determinând reorientarea plasamentelor financiare dinspre activele mai riscante (să zicem acţiuni) către unele cu risc mai scăzut (să zicem titluri de stat) din aceeaşi ţară, dar şi dinspre investiţii în străinătate către investiţii în cadrul statului dezvoltat cu pricina. În acest caz, rezultatul e o scădere a cotaţiilor acţiunilor, coroborată însă cu o creştere a cotaţiilor titlurilor de stat şi adesea cu o apreciere a monedei statului dezvoltat. În cazul unui comportament de piaţă emergentă, însă, o evoluţie economică nefavorabilă e mai probabil să fie asociată cu ţara unde apare şocul şi cu politicienii acesteia, ducând tot la creşterea riscurilor economice, percepute însă de această dată ca riscuri de ţară. Din acest motiv, reorientarea plasamentelor financiare dinspre activele mai riscante (acţiuni) nu se va face către instrumente cu risc scăzut (titluri de stat) din aceeaşi ţară. Ba mai mult, titlurile emise de statul cu comportament de piaţă emergentă vor fi ele însele percepute ca riscante, investitorii începând să le evite, reorientându-se, la fel ca şi în cazul acţiunilor, către plasamente în alte ţări, sau cel puţin în alte monede. Rezultă în acest caz o scădere concomitentă a cotaţiilor de preţ ale acţiunilor, ale titlurilor de stat şi ale monedei statului în cauză.
Exact acest lucru l-am văzut petrecându-se în cazul SUA imediat după anunţul din 2 aprilie al Preşedintelui Trump privind introducerea unor tarife de import ”reciproce” la niveluri punitive (vezi Graficul 1). Această măsură pare să fi fost percepută de investitori nu numai prin prisma unor efecte economice negative (încetinirea creşterii economice şi creşterea inflaţiei) sau a unei simple schimbări de strategie economică, ci şi ca o greşeală grosolană de politică economică, specifică unui comportament de piaţă emergentă. Dovadă în acest sens sunt, pe de o parte, mărturiile multor investitori şi economişti care au acuzat nu atât natura măsurii, cât mai ales magnitudinea neverosimilă a tarifelor, maniera neprofesionistă a anunţării acesteia şi mesajele contradictorii ulterioare anunţului, dar, pe de altă parte, şi faptul că pieţele celor trei clase de active americane s-au stabilizat sau chiar relansat la unison imediat ce au apărut primele semnale de retragere şi de atenuare a măsurilor de către administraţia noului Preşedinte american. Practic, începând din 9 aprilie şi până în prezent, pare că suntem într-un scenariu în care toată lumea ştie că Trump vrea să negocieze pornind de la acele niveluri punitive de tarife, căutând diverse modalităţi prin care să poată transforma narativa tarifelor drept o poveste de succes nu doar pe termen lung (aşa cum a “vândut” introducerea lor în primele zile de mandat), ci şi pe termen scurt, respectiv până la expirarea termenului de 90 de zile de prorogare a introducerii majorităţii tarifelor aşa-zis reciproce. Probabil că tocmai datorită conştientizării acestui scenariu inclusiv de către partenerii de negociere a acordurilor de comerţ internaţional, puterea de negociere a lui Trump a scăzut, ceea ce demonstrează că Preşedintele american şi-a supraevaluat cărţile de joc, lucru de altfel specific tocmai unui leader autoritar de ţară emergentă şi mai puţin leaderului, obiectiv vorbind, celei mai puternice ţări din lume.
Dacă în cazul episodului tarifar al SUA de la începutul lunii aprilie investitorii par să fi penalizat excesul de zel şi aroganţa administraţiei republicane faţă de restul lumii, la distanţă de o lună a venit pare-se rândul României să intre în colimatorul investitorilor. De această dată, problema este alta, şi anume aceea a spectrului instabilităţii politice care pare să se fi instalat după primul tur al alegerilor prezidenţiale din luna mai, oarecum în continuarea episodului electoral care a generat volatilitate pe piaţa locală în luna noiembrie a anului trecut. De menţionat că instabilitatea politică de sine stătătoare, tradusă prin dificultatea formării unei majorităţi parlamentare, nu reprezenta nici atunci şi nu reprezintă nici acum un risc specific de ţară emergentă, dar ea se metamorfozează într-un astfel de risc dacă este asociată, precum în cazul României, cu un derapaj bugetar ce necesită a fi corectat cât mai curând şi finanţat în bună măsură din surse externe 1. Dincolo de evaluările noastre, simptomul identificării unui comportament de piaţă emergentă, respectiv a creşterii riscului de ţară este dat, ca şi în cazul american aminitit mai sus, de deprecierea concomitentă a cotaţiilor acţiunilor şi titlurilor de stat româneşti (denominate în lei, dar şi în valută), precum şi a monedei naţionale – o noutate faţă de situaţia de anul trecut şi un contrast puternic faţă de stabilitatea cursului din toată perioada inflaţionistă a anilor 2021-2024 (vezi Graficul 2).
Din păcate, în cazul României, îmbunătăţirea percepţiei de risc de ţară care să ducă la o stabilizare a pieţelor celor trei tipuri de active nu se poate rezolva printr-o corecţie rapidă de strategie de politică economică, precum în cazul politicii de tarife a SUA. Asta pentru că, în lipsa unui guvern şi a unui program guvernamental detaliat care să adreseze problema deficitului bugetar, suntem momentan într-un hiatus de strategie macroeconomică care va dura cel puţin până la alegerea noului Preşedinte, care va avea probabil un cuvânt important de spus despre direcţiile strategice viitoare. În acelaşi timp, însă, ca şi în cazul tarifelor americane, constrângerile financiare şi de imagine se manifestă deja şi în cazul României, ele fiind chiar mai stringente în contextul în care funcţionarea statului în context de deficit necesită finanţare permanentă de pe pieţele financiare, iar costurile şi, mai ales, disponibilitatea acestei finanţări reprezintă un barometru crucial pentru deciziile viitoare de politică economică, ajungând cel mai probabil să cenzureze căile de acţiune neconforme cu stabilitatea financiară a ţării. Practic, noul guvern, oricare ar fi el, va descoperi că persistenţa într-un comportament de ţară emergentă, percepută ca atare de investitori şi penalizată prin lipsa cererii sau chiar vânzarea de active româneşti, va determina creşterea şi mai amplă a primei de risc de ţară şi, implicit, a costurilor, dar şi dificultăţi majore de finanţare a cheltuielilor curente ale statului. De aceea, recomandarea pentru oricine va prelua frâiele economiei româneşti şi ale bugetului naţional este ca, în ciuda posturii structurale de ţară emergentă a României, dar şi în sprijinul încurajării unei creşteri economice accelerate specifice unei ţări emergente, noua administraţie centrală să adopte un comportament de administraţie a unui ţări dezvoltate. Asta înseamnă respectarea statului de drept, a instituţiilor democratice, dar şi a independenţei instituţiilor specifice guvernanţei economice a unui stat dezvoltat (cum ar fi BNR, ASF, Consiliul Concurenţei, ANPC, ANRE, etc.), precum şi implementarea unei responsabilităţi fiscale reale, prin care orice măsură fiscală sau bugetară să fie adoptată doar după identificarea şi implementarea surselor explicite de finanţare.
