Pentru aceia dintre voi care aveţi copii, scenariul următor ar putea să vă fie familiar: copilul vostru (sau al unui prieten) face o prostie care îşi merită o pedeapsă, dar care generează şi o situaţie incomodă pentru părinte, astfel încât acesta decide să îl ierte de această dată, cu promisiunea că "dacă mai faci vreodată, pe bune că te voi pedepsi şi pedeapsa va fi de două ori mai aspră". Şi pentru că mulţi copii sunt în categoria celor care testează limitele, probabilitatea recidivei este una ridicată, astfel încât părintele se regăseşte după ceva vreme în aceeaşi situaţie, în care se pune problema de a-şi îndeplini promisiunea. Doar că, şi de această dată, pedeapsa generează mari inconveniente şi pentru părinte: imaginaţi-vă, spre exemplu, că ar trebui să îşi pedepsească odrasla în timpul concediului, ceea ce ar sacrifica din timpul preţios dedicat relaxării cu familia şi ar strica întregul "vibe" al vacanţei. Vorba aceea, precum un "infractor" calculat, copilul parcă ştie când să-şi planifice boacăna în aşa fel încât să minimizeze probabilitatea aplicării pedepsei. Şi, într-adevăr, părintele cedează şi de data aceasta, bineînţeles cu promisiunea "fermă" că "dacă se mai întâmplă încă o dată, prăpăd fac cu tine". Bineînţeles că orice specialist în parenting va evidenţia cât de greşită este această abordare, pentru că oferă semnale educative greşite copilului, care va înţelege că nu orice faptă greşită generează consecinţe, că părintele poate fi păcălit şi că e slab, că nu se ţine de promisiuni, ş.a.m.d. Lucruri pe care şi părintele însuşi le ştie sau măcar le intuieşte, şi totuşi se vede nevoit să cedeze pentru că circumstanţele s-au schimbat faţă de momentul când a făcut promisiunea/ ameninţarea.
Ei bine, situaţia de mai sus descrie o problemă care poate fi transpusă şi în domeniul economic, fiind cunoscută sub denumirea de "problema inconsecvenţei intertemporale" (în engleză, time inconsistency problem). Aceasta a fost descrisă şi popularizată de economiştii Finn Kydland şi Edward Prescott1 , aceştia militând pentru existenţa unor reguli care să "constrângă" comportamentul decidenţilor de politici economice (policymakers), obligându-i să se ţină de promisiunile instituţionale (cum ar fi menţinerea stabilităţii preţurilor sau a echilibrului bugetar sau evitarea supraîndatorării) şi ferindu-i de tentaţia deciziilor discreţionare. Acestea din urmă pot fi optime pe termen scurt, dar această optimalitate "locală" (echivalentul de mai sus al unei vacanţe liniştite pentru toată lumea) intră în contradicţie directă cu optimalitatea generală, pe termen lung (în exemplul de mai sus, a oferi copilului o lecţie care să îi folosească în viaţă şi să îi edifice un caracter de calitate). Această teorie a stat într-o bună măsură la baza apariţiei unor concepte instituţionale precum independenţa băncii centrale, considerată de economişti esenţială pentru câştigarea luptei cu inflaţia, dar şi la baza apariţiei unor reguli fiscale precum limitele din Tratatul de la Maastricht al Uniunii Europene cu privire la limita maximă a deficitului bugetar (de 3% din PIB) şi, respectiv, a datoriei publice (de 60% din PIB).
Da, exact, sunt tocmai limitele pe care România le încalcă parţial (de exemplu, la nivelul deficitului bugetar) de ani de zile (mai precis din 2018 încoace, vezi Graficul 1) şi pentru care ţara noastră se află în aşa-numita "Procedură de Deficit Excesiv". Iar motivul pentru care ne aflăm în această situaţie este legat de decizii din trecut ale guvernanţilor, care probabil că erau optime la momentul respectiv, mai ales din alte perspective decât cele economice, dar care au creat o situaţie vădit suboptimală pentru stabilitatea macroeconomică a ţării, cel puţin în perspectiva finanţatorilor datoriei sale suverane, fie că e vorba de cei publici (Comisia Europeană prin fondurile europene) sau de cei privaţi (în mare parte, investitori instituţionali străini). Cum România depinde într-o măsură semnificativă de aceşti finanţatori pentru acoperirea inclusiv a nevoilor sale curente, de plăţi de salarii şi pensii, dar şi pentru finanţarea proiectelor sale vitale de investiţii în infrastructură, un set de măsuri de austeritate sau, mai precis, de stabilizare şi schimbare a tendinţei deficitului public probabil că erau necesare. De altfel, reacţia pozitivă a preţurilor activelor româneşti la adoptarea primelor măsuri ale Guvernului Bolojan, aşa cum se poate observa şi în Graficul 2, stă mărturie pentru modul favorabil în care investitorii au primit aceste măsuri.
Evident că măsurile noului Guvern, care au cuprins majorări de impozite şi reduceri de cheltuieli, au fost primite mult mai puţin favorabil la nivelul populaţiei, al sindicatelor şi al agenţilor economici, ca să nu mai vorbim de forţele politice aflate în opoziţie, generând unele discuţii chiar şi în cadrul coaliţiei de guvernare. Ţinând cont de contextul actual, care este unul de fragmentare destul de ridicată a susţinerii parlamentare a Guvernului, dar şi de istoricul altor programe reformiste cu accentul pus pe austeritate pe care România le-a adoptat în trecut – în special în perioada anilor 2010-2012 –, sunt de părere că, în cazul continuării de aici încolo pe drumul austerităţii stricte, România riscă să cadă în capcana unei inconsecvenţe intertemporale inverse, în care măsurile optime pe termen scurt din punct de vedere contabil să ajungă să afecteze sustenabilitatea politică a echilibrului economic al ţării pe termen lung. Mai pe româneşte, un program amplu de austeritate continuat "până în pânzele albe" riscă să nu treacă testul timpului, aşa cum nu l-au trecut nici multe dintre măsurile altor guverne "reformiste", precum Guvernul Boc 2 sau Guvernul Cioloş. Ca să dau şi un exemplu concret, Legea responsabilităţii fiscale, adoptată în anul 2010, care stabilea reperele de echilibru bugetar şi care ar fi trebuit să asigure identificarea unor surse de finanţare pentru orice majorare a cheltuielilor guvernamentale şi realizarea prealabilă a unei analize de impact pentru orice măsură fiscal-bugetară, a fost transformată de-a lungul anilor într-o formă fără fond, neexistând susţinere politică pentru implementarea unor mecanisme stricte de corecţie a deviaţiei deficitului de la ţinta pe termen mediu2 sau pentru aplicarea literei şi, mai ales, a spiritului Legii cu pricina.
Dar poate că exemplele din scurta noastră istorie post-decembristă, destul de puţine pentru a fi relevante statistic, nu reprezintă un reper suficient, putând fi adus şi argumentul că între timp societatea românescă s-a mai maturizat, ba poate chiar îşi doreşte, în majoritatea ei, nişte reforme structurale adevărate (mărturisesc că mă înscriu şi eu aici), pe care le-ar susţine chiar şi în condiţiile unor sacrificii financiare personale. Chiar şi în acest caz, însă, aş argumenta că implementarea etapizată a reformelor, într-un ritm care să asigure acceptabilitatea lor socială şi, mai ales, posibilitatea de adaptare a societăţii, îmi pare a fi o strategie cu sorţi mai mari de izbândă. Ştiu, timpul este scurt şi amânările din trecut frustrante, dar să recunoaştem, nici momentul economic actual nu e cel mai propice unor măsuri de austeritate sau de bulversare a structurilor economice, aşa ineficiente şi inechitabile cum sunt ele actualmente. Economia României se află într-o fază de cvasi-stagnare, cu motoarele consumului intern bazat pe majorări salariale nesusţinute de productivitate probabil epuizate şi cu un context extern complicat de tensiunile comerciale induse de tarifele lui Trump. În acelaşi timp, impulsul inflaţionist dat de majorarea TVA şi a accizelor face ca măsurile de relaxare monetară (adică de reducere a dobânzilor) să trebuiască cel mai probabil să fie amânate. Într-un astfel de context, majorările de impozite riscă să inducă o recesiune economică ce va afecta la rândul său încasările bugetare, necesitând probabil noi măsuri de corecţie a deficitului.
De altfel, adoptarea de măsuri de austeritate în timpul unei perioade de stagnare economică este considerată adesea contraproductivă şi în literatura de specialitate. Spre exemplu, în cartea sa recentă dedicată subiectului austerităţii, economistul italian Alberto Alessina3, alături de colaboratorii săi, concluzionează că timing-ul unui program de austeritate este un factor esenţial pentru probabilitatea de succes a acestuia în reducerea deficitului, perioada optimă de adoptare fiind evident aceea în care economia este în expansiune. Aceiaşi autori consideră că măsurile de restrângere a cheltuielilor guvernamentale au un efect economic mai benign asupra economiei decât majorările de impozite şi taxe, care afectează mai mult creşterea economică. Pe de altă parte, măsurile de reducere a cheltuielilor pot fi mai problematice din punct de vedere social şi politic. Un alt reputat economist, Barry Eichengreen, declara recent4 că, de-a lungul istoriei unui număr mare de episoade de ajustare fiscală din diverse ţări pe care le-a studiat, constatarea sa a fost că succesul acestora este corelat într-un mod robust cu doi factori determinanţi: fie au venit în perioade de creştere economică alertă, fie au avut o susţinere politică transpartinică, în aşa fel încât schimbările de putere şi de guvern să nu afecteze obiectivele de ajustare.
În România, niciunul dintre aceste elemente nu sunt întrunite în acest moment şi tocmai de aceea îmi pun problema dacă măsurile şi elanul reformist actual vor trece testul timpului. Dar dacă aceste condiţii nu sunt întrunite actualmente, asta nu înseamnă că ele nu pot fi create. Astfel, dacă după ce a fost cât de cât stabilizată corabia, Guvernul va vira mai mult spre politici de încurajare a creşterii economice, de exemplu prin reducerea birocraţiei şi implementarea unor politici industriale inteligente, care să valorifice atuurile competitive ale României, precum şi resursele financiare puse la dispoziţie de Uniunea Europeană, se pot crea condiţiile unei relansări economice mai robuste. Întărirea instituţiilor şi recâştigarea respectului cetăţenilor, concentrarea pe "proces", mai ales pe procesul democratic – mai multe legi bine scrise, concise şi cu termene rezonabile de implementare şi mai puţine Ordonanţe de Urgenţă cu implementare imediată –, adoptarea unor reguli mai robuste care să fie implementate pe fond şi nu doar de formă, care să beneficieze pe cât posibil de o susţinere democratică amplă, dar care să fie apoi greu de reversat, sunt doar câteva din elementele care ar putea face ca măsurile de austeritate adoptate recent să devină un cost acceptat de societate contra unor beneficii palpabile şi care să fie, prin urmare, mai puţin susceptibile pentru unele "contra-revoluţii" ulterioare. Revenind la exemplul din introducere, suntem în situaţia în care părintele şi-a pedepsit deja copilul, încercând, e adevărat, să îi explice motivele, după părerea lui, bine întemeiate. Dar dacă lipsa pedepsei dă semnale educative greşite, nici persistenţa binomului greşeală-pedeapsă nu reprezintă o soluţie optimă pe termen lung, pentru că repetarea greşelilor maschează existenţa unor alte probleme care trebuie descoperite şi adresate adecvat. Până la urmă, atât în economie ca şi în viaţa familială, trebuie să ne ţinem ochii pe scopul final, care nu poate fi decât acela ca economia, ca şi dragul nostru copil, să crească, să se maturizeze învăţând din greşeli şi evitând să le mai repete în viitor.
