Abia întors de la Washington, ministrul bugetului Liviu Voinea promite că agenţia de rating Standard & Poor’s, care ne ţine din 2008 încoace în categoria de rating BB+, ultima treaptă sub statutul de economie sigură pentru investiţii, ar urma să ne îmbunătăţească nota.
Cu avioanele americane zburând deasupra capului, dl Voinea spune că România vrea să facă o poză „diferită“ în regiune. „Mesajul nostru a fost că România este diferită. Este foarte important ca România să nu fie luată la grămadă cu celelalte economii, să se evidenţieze acest caracter particular al României“, spune ministrul Voinea.
Dar cum este România diferită? Altfel decât prin faptul că 30% din forţa de muncă lucrează în agricultură şi că tinerii din mediul rural aşteaptă să împlinească 18 ani ca să poată pleca la muncă în străinătate pentru că aici nu au nicio şansă să îşi găsească un loc de muncă?
Pe lună ce trece, rezultă tot mai evident că singura mare realizare a acestui guvern în ultimii doi ani este menţinerea deficitului bugetar sub control, pe care astăzi ministrul bugetului îl scoate în faţă pentru a le arăta agenţiilor de rating internaţionale că merităm o notă mai bună.
O notă mai bună care ce să ne ofere? Posibilitatea de a ne împrumuta mai ieftin. Şi într-adevăr, România se împrumută astăzi cu 3,7% pe 10 ani. Nu e rău, dar problema apare când se pune întrebarea ce facem cu aceşti bani.
Noi nu am fost în situaţia Irlandei, Portugaliei sau a Greciei să nu avem acces pe pieţele internaţionale când a venit criza în toamna lui 2008 şi începutul lui 2009, astfel să exultăm de bucurie că ne putem împrumuta de pe pieţele externe. Nu.
Miza în cazul României este construcţia unei curbe a randamentului prin emisiuni de bonduri pe termen cât mai lung şi creşterea percepţiei că ţara este tot mai credibilă pentru investitori, atât de portofoliu, cât şi direcţi.
Ce-i lipseşte însă ţării sunt oamenii care să se gândească la transformarea şi ridicarea ei, şi nu la obsedantul deficit bugetar şi spread-ul de împrumut faţă de benchmark-ul bundurilor germane.
Acestea nu sunt decât mijloace pentru a asigura creştere economică şi dezvoltare, pentru a pune în practică proiectele ministerelor, care prin acţiunile lor să impulsioneze activitatea economică, angajările şi investiţiile întreprinderilor.
„Excepţionalismul românesc“ de care vorbeşte domnul Voinea aminteşte de vorbe la fel rostite în 2008 de oficialii BNR privind faptul că România nu va fi atinsă de furtuna financiară care urma să se dezlănţuie prin căderea Lehman Brothers, în luna septembrie a acelui an.
Ce folos are România dacă se împrumută la 3,7% pe an când, spre exemplu, doar 500 de comune din cele 3.000 de comune din România care ar putea să apeleze la banii Ministerului Agriculturii pentru a se dota cu tancuri de răcire pentru lapte au făcut-o?
Astfel, una dintre cele mai importante acţiuni pe care această ţară o are de dus la capăt dacă vrea să mai existe, şi anume modernizarea agriculturii, are loc cu întârziere şi fără un plan şi obiective strategice, fără o implicare integrală a responsabililor.
Pentru că împrumutăm bani, şi poate că îi împrumutăm mai ieftin, dar ce facem cu ei, pe ce îi cheltuim astfel încât activele să producă alţi bani din care să achităm ratele şi dobânzile?
Este adevărat că într-o ţară cu o datorie externă de 96 miliarde de euro şi un serviciu al datoriei externe de 56 de miliarde de euro în anul 2013, după cum a dezvăluit săptămâna trecută în Ziarul Financiar Constantin Chirca, director adjunct al Direcţiei de Statistică din cadrul Băncii Naţionale a României, orice punct de dobândă în minus eliberează bani care pot fi îndreptaţi în alte sectoare sau care pot fi utilizaţi, pur şi simplu, pentru reducerea datoriei externe.
Pentru că unele din obiecţiile Standard & Poor’s în ceea ce priveşte neîmbunătăţirea ratingului României erau chiar creşterea economică slabă (ceea ce parţial s-a rezolvat prin evoluţia de plus 3,5% de anul trecut ), dar şi, pur şi simplu, un PIB per capita redus în comparaţie cu Europa de Vest.
Acesta este excepţionalismul românesc în UE, PIB per capita de 7.000 de euro, la jumătate faţă de Ungaria sau Polonia şi la o cincime faţă de Germania sau Franţa.
Întotdeauna o ţară săracă va fi încadrată la o categorie de risc mai mare şi automat la o dobândă mai mare. Aceasta este, de fapt, însăşi „gheara“ subdezvoltării, care ţine în loc Africa, America Latină şi cea mai mare parte din Asia de decenii.
Împrumuţi bani, dar cum îi foloseşti este vital şi cât poţi să rămâi pe un drum de creştere economică care să asigure inclusiv plata dobânzilor către creditori. Aceasta este întrebarea principală pe care agenţiile de rating şi-o pun atunci când analizează capacitatea de rambursare a unei ţări creditoare.
„Piaţa percepe economia României ca fiind izolată de riscul regional. Avem cea mai mică dependenţă de importurile de gaze din Rusia, care tranzitează Ucraina, iar comerţul cu Ucraina şi Rusia este relativ scăzut“, spune domnul Voinea. Aşa e, dar aceasta este în acelaşi timp o măsură a slăbiciunii economiei româneşti.
Cu asemenea ţări vecine precum Ucraina şi Rusia, prima o economie la jumătate faţă de cea a României ca dezvoltare şi cealaltă cu 30-40% mai sus, în termeni de PIB per capita, România ar fi căştigat dintr-un comerţ mai intens cu acestea.
Să poţi acoperi necesităţi de import ale Ucrainei şi ale Rusiei de textile, de mobilă, de vin nu ar fi fost rău pentru România, ci dimpotrivă. Aici, în această lipsă a deschiderii către pieţele apropiate, unde noi putem fi stăpăni pe mărcile şi produsele noastre şi ne putem rupe de dependenţa lohn-ului din textile, pielărie şi auto pe care îl practicăm pe scară largă cu Europa de Vest, este şi o explicaţie pentru care România este în urma Poloniei şi a Ungariei în termeni de dezvoltare.
Polonia, cel puţin, şi-a construit o punte economică puternică cu Ucraina, exportă în această ţară bunuri şi servicii de 3,6 miliarde de euro pe an, de patru ori mai mult decât România, a listat pe bursa din Polonia mari holdinguri agroindustriale ucrainene, a investit aproape un miliard de euro în Ucraina şi iată, acum încearcă să aibă un cuvânt de spus şi în destinul politic al vecinului, mult mai mare ca suprafaţă, de la est.
Creşterea economică solidă vine şi din schimburile naturale determinate geografic, unde România poate avea avantaj comparativ. Pentru că relaţiile comerciale şi de investiţie cu ţările mult mai puternice ascund „vămi“, adică valoarea adăugată rămasă local este mai redusă decât în cazul comerţului cu parteneri de putere apropiată.
Nu întâmplător România a ajuns să fie excedentară în relaţiile comerciale cu ţările din afara Uniunii Europene. De la un moment dat încolo, ca să creşti trebuie să procesezi resurse externe, iar produsele finite să le vinzi înapoi către acele pieţe şi să reţii valoare adăugată. Este ceea ce fac de sute de ani ţările bogate şi calea prin care o ţară ca România poate creşte.
În niciun caz României nu-i poate fi mai bine cu avioane deasupra capului şi cu vecinii săi în situaţii de conflict. Să nu ne îmbătăm cu apă rece.
