Ucraina a semnat recent un acord în valoare de 10 miliarde $ cu Royal Dutch Shell privind exploatarea gazelor de şist, în ideea de a transforma Ucraina într-un major furnizor de gaz pentru Europa şi de a pune capăt unei dependenţe de Moscova care a provocat multe dureri de cap la Kiev (totul culminând cu închiderea conductei în 2006 şi în 2009). Înţelegerea este expresia unui deziderat strategic al vecinilor noştri - obţinerea independenţei energetice. Aşa cum bine arată Stratfor, chiar după câştigarea preşedinţiei de către Ianukovici, Ucraina a făcut din Naftogaz un simbol al suveranităţii sale, răspunzând astfel dorinţei vechi de secole a Rusiei de a o integra, de data aceasta prin folosirea gazului ca instrument politic, în sfera sa de influenţă.
Ucraina este doar zona de fractură, vizibilă, dintr-o partidă a energiei pe care Federaţia Rusă o joacă, de multe ori cu ultimatumuri şi fără eleganţă, la nivel european şi global. Balcanii, şi în opinia celor de la Council on Foreign Relations, devin tot mai tare centrul unei lupte geopolitice în Est şi Vest. O luptă care nu se duce cu tancurile, ci prin intermediul conductelor şi a contractelor cu gaze. O luptă în care Rusia accelerează, având în vedere că lucrările la conducta South Stream au început în decembrie 2012, în vreme ce proiectul Nabucco West, care cuprinde şi România, este în continuare blocat şi lipsit de perspective încurajatoare.
La nivelul regiunii noastre, independenţa energetică este noua ţintă strategică. În Polonia, visul gazului de şist a devenit visul independenţei energetice, după ce Guvernul a acordat 111 concesiuni de exploatare, acoperind aproximativ o treime din teritoriul ţării. Mai mult, printr-o negociere inteligentă, polonezii au obţinut şi o reducere importantă a preţului gazului importat din Rusia.
România joacă în acest joc al energiei ca parte a echipei UE, o echipă cu multă individualităţi şi cu deficienţe de omogenizare atunci când e vorba de piaţa comună de energie, deşi progrese s-au mai făcut în ultimii ani (în special prin al Treilea Pachet de prevederi legislative dedicate pieţei interne de energie electrică şi gaz, intrat în vigoare în 2009). Este normal ca România să continue acest joc şi chiar să încerce să-i accelereze ritmul. Dar România îşi poate construi şi alte argumente în singura zonă economică unde poate aspira să deţină campioni regionali. Primul dintre acestea ţine de aducerea în teren a unor puternici actori, guvernamentali şi economici, din spaţiul american sau european. Mai mult, în ceea ce priveşte relaţia cu SUA, ar fi un argument economic suplimentar pe lângă cel strategic şi militar.
Ajutată de un narativ strategic care să mobilizeze resursele partenerilor noştri fundamentali, SUA şi UE, România nu îşi poate permite să nu îşi propună atingerea independenţei energetice. Pe baza constrângerilor şi a avantajelor noastre, trebuie să dăm soluţii proprii unei ecuaţii regionale de putere, soluţii care nu au cum să ignore elementul energetic.
Nu ştiu dacă, asemenea Naftogazului ucrainean, simbolul suveranităţii nostre ar putea fi Romgaz, Hidroelectrica, Nuclearelectrica, turbinele de energie eoliană din Dobrogea, panourile solare din sudul ţării, un terminal de gaz şi mai puternic la Constanţa sau biomasa (AmCham susţine că folosirea pentru biomasă a unui milion de hectare din cele aproximativ 3 milioane nelucrate ar rezolva 20% din necesarul de energie al ţării).
Ştiu că sunt foarte multe de făcut în România în ceea ce priveşte conservarea energiei şi eficienţa energetică (adică câtă energie consumăm pentru a produce o unitate de PIB), pentru că, raportat la media UE, suntem încă mult în urmă. Există specialişti care afirmă că numai din îmbunătăţirea eficienţei energetice putem compensa importul de gaze din Federaţia Rusă.
Ştiu însă că o politică energetică inteligentă se poate transforma într-o pârghie pentru o politică economică naţională, care să traducă un ideal de dezvoltare, de locuri de muncă, de creştere şi de convergenţă care pare astăzi îndepărtat. Dacă SUA, cea mai mare economie a lumii, şi-au stabilit chiar în anii de criză economică atingerea independenţei energetice, atunci e o lecţie din care trebuie să învăţăm. Mai mult, în 2012, America a produs 83% din energia pe care a consumat-o, faţă de 73,9% în 2008. La acest moment, SUA sunt la cel mai înalt nivel de independenţă energetică din ultimii 20 ani, cu un sector al energiei care a creat aproape jumătate de milion de locuri de muncă începând cu 2008.
În ciuda faptului că dependenţa noastră de importuri nu este atât de mare precum cea a unor vecini sau a unor parteneri din UE, avem motive multe să fim îngrijoraţi în legătură nu doar cu independenţa, ci cu securitatea şi viabilitatea noastră energetică. Doar câteva cifre din documentul "Elemente de strategie energetică pentru perioada 2011 - 2035" făcut public de Ministerul Economiei în 2011: circa 80% din grupurile termoenergetice din România au fost instalate în perioada 1970 - 1980 şi şi-au depăşit practic durata de viaţă; sistemele centralizate de încălzire urbană, de care beneficiază o treime din populaţie, nu doar că au randamente scăzute la generare, dar au şi pierderi la distribuţie între 10 şi 50%; grupurile hidro-energetice având durata de viaţă depăşită reprezintă circa 31% din puterea totală; reţelele electrice de distribuţie sunt caracterizate printr-un grad avansat de uzură fizică (circa 65%); circa 69% din lungimea totală a Sistemului Naţional de Transport al Gazelor Naturale are durata de funcţionare depăşită. Sunt probleme care necesită investiţii de zeci de miliarde de euro, pe care statul fireşte că nu îi are disponibili. Mai mult decât ce s-a stabilit în Acordul cu FMI, Romgaz, Transgaz şi Transelectrica au rapid nevoie de capitalizare.
Obiectivul strategic al următorilor ani este independenţa energetică şi (re)transformarea României într-un mare exportator de energie. Este, dacă vreţi, pe lângă şansa de dezvoltare economică accelerată - evitând corupţia şi leneveala care uneori însoţesc ţările producătoare - o garanţie de securitate în zona economică, echivalentul în plan geo-economic a ceea ce reprezintă articolul V al NATO în plan strategic şi militar.
Noua strategie energetică trebuie să devină un model al noului mod în care România dezbate, decide şi implementează strategiile naţionale. Inflaţia de pseudo-strategii, fără valoare, fără efect, fără continuitate trebuie să înceteze.
O dezbatere cu implicarea mediilor academice, economice şi profesionale, aprobarea acesteia în Parlament, indicarea resurselor financiare şi a termenelor de execuţie trebuie să înlocuiască amatorismul şi lucrul de mântuială de până acum.
Doar aşa vom avea în Parlament un vot pentru o viziune de ansamblu asupra unei Românii independente energetic, dar va fi şi un vot pus în context asupra unor subiecte astăzi controversate şi insuficient dezbătute în spaţiul public, precum clarificarea poziţiei faţă de resursele regenerabile, exploatarea zăcămintelor fosile, noile descoperiri în platoul Mării Negre, valorificarea vechilor zăcăminte de hidrocarburi şi cărbune de joasă calitate pentru obţinerea de combustibil sintetic.
Această strategie trebuie să transforme în realitate ideea de economie verde, astăzi un concept încă exotic în România. În această privinţă, e adevărat ce spun unii că 95% din echipamentele din zona energiei verzi sunt din import. Dar nimic nu împiedică autorităţile să dea înlesniri fiscale celor care produc echipamente şi produc locuri de muncă în zona "gulerelor verzi", într-o perioadă în care incertitudinea în zona certificatelor verzi poate afecta atractivitatea României pentru investiţii necesare respectării angajamentelor asumate (celebrul trinom 20-20-20) în cadrul Strategiei Europa 2020.
În ultimul rând, susţin un program sectorial robust dedicat energiei în cadrul alocărilor din bugetul UE ale României pentru perioada 2014-2020. Sunt bani care pot ajuta mult dezvoltarea reţelelor inteligente (smart grid) sau accelerarea interconectării cu Republica Moldova, cu Europa, cu Turcia şi cu zona caspică. Este lecţia pe care o putem învăţa din situaţia actuală, în care fondurile europene care trebuia să finanţeze modernizarea sistemului de producţie şi transport atât de vetust zac nefolosite.
Energia este, poate, ultima carte pentru a mai conta în jocul economic european şi o şansă ca să fim luaţi în seamă la nivel regional.
Mircea Geoană este senator PSD, membru al Comisiei pentru afaceri europene
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
