Pe oricine ai întreba unde are România cel mai mare potenţial de business, cele mai multe răspunsuri sunt: în agricultură şi turism.
Dacă ne uităm în date, cele două sectoare produc o gaură României de cel puţin 3 miliarde de euro pe an.
România, o ţară turistică care are mare, munte, deltă, istorie, are un deficit de aproape un miliard de euro pe an la nivel exporturi/importuri: românii au cheltuit în afară 3,3 miliarde de euro în 2016, iar străinii au cheltuit în România 2,2 miliarde de euro.
România, o ţară agricolă, are un deficit pe partea de comerţ exterior de 2 miliarde de euro, adică mâncăm mâncare din import.
Deci toate majorările salariale operate în ultimii şase ani se duc pe mâncare din afară şi plecări în vacanţă în alte ţări.
Noroc de căpşunari, care trimit peste 4 miliarde de euro în ţară, de IT-işti şi transportatori, care mai aduc un plus de 4 miliarde de euro pe an.
În ultimii şase ani România a avut una dintre cele mai bune perioade din punct de vedere economic, dar şi de creşteri salariale: în sectorul privat salariile mici aproape că s-au dublat, iar în sectorul de stat creşterile au fost extrem de consistente, de câte două cifre pe an.
Deşi România traversează cea mai bună perioadă economică din istorie, ca să îl cităm pe guvernatorul BNR Mugur Isărescu, o treime din litoralul românesc este scoasă la vânzare, fie că sunt hoteluri, vile, pensiuni, restaurante, spaţii comerciale sau chioşcuri.
Celebrul ansamblu din Olimp Amfiteatru-Belvedere-Panoramic este într-o paragină totală, de data asta capitalistă. Poate noul proprietar, Mohammad Murad, unul dintre cei mai mari investitori în industria hotelieră din România, va reuşi să scoată mai mult din unul din cele mai bune complexuri turistice de pe litoralul românesc, decât au reuşit ceilalţi proprietari capitalişti de după Revoluţie.
Noroc că celebrul restaurant Cireşica mai ţine lumina aprinsă în Neptun Olimp, o staţiune unde dacă aveai şansa să-ţi faci un sejur pe vremuri, erai cineva.
Din nimic, nemţii au făcut din Bulgaria o destinaţie de turism, deşi vremea de vară este aceeaşi ca pe litoralul românesc – numai trei, maxim patru luni.
Gheorghe Cîrciu, de la Casa Cornu de pe DN1, spune că „în Predeal cred că una din trei pensiuni este de vânzare. Avem doar turişti de tranzit, nu avem turişti din Germania sau Austria pentru sejururi. Doar ruşii şi arabii sunt cei care cheltuiesc mai mult”. „Nu aş mai investi acum în turism“, spune antreprenorul, care este în acest domeniu de 24 de ani.
Problema este că aceste active hoteliere scoase la vânzare fie la munte, fie la mare, se vor degrada în continuare, pentru că, vorba lui George Copos, “nici dacă mi-ar da bani nu aş lua complexul Silver Mountain din Poiana Braşov”. Complex care a ajuns în insolvenţă în proprietatea BCR, principalul creditor.
În industria turismului românesc, care deţine aproape 5% din PIB, urmează un schimb istoric de generaţii, iar urmaşii celor care au investit prima dată, în cele mai multe cazuri, nu au niciun chef să-şi bată capul cu acest domeniu, ci doar să cheltuiască banii părinţilor. Vezi cazul fraţilor Micula, unii dintre cei mai mari investitori în hotelurile de pe litoral, unde unul dintre băieţi a ajuns să dea foc la bani ca să se distreze.
Dincolo de lipsa urmaşilor, toată industria se confruntă cu o lipsă de management hotelier şi de operare de restaurante. Nu mai există şcoală de conducere, asta ca să nu mai vorbim de lipsa personalului.
Cătălin Mahu, proprietarul lanţului de restaurante La Mama, spune că a renunţat la operaţiunile de pe litoral din sezonul 2018 din lipsă de personal.
De asemenea, industria de turism din România a făcut tot ce este posibil ca să nu fie deloc pe lista marilor tour-operatori din lume, aşa că nu mai are cine să trimită turişti la mare şi la munte. Pe lângă lipsa structurii rutiere, România este o ţară scumpă la servicii de cazare şi de mâncare, pentru că toată lumea vrea să scoată banii în 3-4 luni. O salată grecească pe litoralul românesc are aproape acelaşi preţ ca-n Grecia, iar o porţie de cartofi prăjiţi a ajuns 12 sau 15 lei. Noroc cu autoservirea.
Cu grupuri răzleţe nu există suficient business pentru toată lumea care are hoteluri sau pensiuni. Iar prinţul Charles vrea să doarmă şi să mănânce în case de acum un secol.
Numai 15% din hotelurile din România sunt afiliate unor lanţuri internaţionale faţă de 30% cât este media în Europa.
Mulţi antreprenori români au investit în turism în ideea că turiştii vor veni de la sine, iar banii vor veni odată cu ei.
Celebra frunză a Elenei Udrea nu prea a adus turişti străini.
Industria turistică este o industrie locală a antreprenorilor şi investitorilor locali care şi consumă resurse locale, banii rămânând în ţară. Dar până acum, cei mai mulţi bani au plecat din ţară în Grecia, Spania, Italia, Austria, Turcia, Madagascar şi Costa Rica.
Reapariţia voucherelor de vacanţă reanimează puţin această industrie, dar se pare că nu suficient. Sunt foarte mulţi care şi-ar vinde aceste vouchere care pot fi folosite numai în ţară ca să ia bani pentru vacanţe în străinătate.
Dacă dăm puţin vălul la o parte, vom vedea că multe din aceste capacităţi turistice scoase la vânzare pe litoral şi la munte au ajuns în final în proprietatea băncilor, pentru că investitorii nu au mai putut să-şi plătească creditele luate într-o perioadă de boom, când toată lumea credea că este de ajuns să ridici patru pereţi şi să ai turişti.
Asta îmi aminteşte de celebrul om de afaceri român Marian Iancu de la Timişoara, care îşi cumpărase un hotel în Bucureşti pentru ca apoi să-l pună gaj la bancă să ia credite pentru Rafo Oneşti. Pentru că băncile dădeau credite - dau şi acum - numai dacă aveai garanţii imobiliare.
În timp ce în alte locaţii şi în alte ţări din lume autorităţile au ajuns să pună tarife prohibitive pentru că au prea mulţi turişti, România are la vânzare o treime din capacităţile hoteliere şi de ospitalitate pe care nu le vrea nimeni.
