Aşteptat cu soluţii, guvernul Ponta ar fi trebuit să pună pe masă până la această oră măsuri de relansare a economiei şi de reducere a risipei bugetare, aşa cum a vorbit de pe margine timp de patru ani că o va face. Dar acestea să se bazeze pe analize solide şi nu pe simple vorbe în vânt, lungi prilejuri de ipoteze.
Încă nu iese dintr-o situaţie de aşteptare, parcă nu şi-a dat seama că a intrat pe terenul de joc. Până la această oră fiecare minister ar fi trebuit să pună pe masă o analiză a ceea ce s-a întâmplat în sectorul pe care îl conduce în ultimii patru ani.
A fost bun exerciţiul de joi seară al premierului Victor Ponta de prezentare a veniturilor, cheltuielilor şi deficitului bugetului într-o formulă grafică simplă, pe înţelesul oamenilor.Capcana fiecărei guvernări din ultimii 10 ani este că în primele săptămâni (la meciurile de fotbal, primul sfert de oră decide de multe ori finalul) vine cu propuneri pe care le retrage pentru că sunt insuficient argumentate, în loc să vină cu evaluări şi analize.
Doamna Maria Grapini de la Ministerul Mediului de Afaceri propune impozit forfetar în loc să prezinte situaţia dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii din România şi ce scenarii de dezvoltare are pentru acestea, domnul Nicolăescu propune brusc tăierea fondurilor de la bugetul public de sănătate pentru spitalele private.
De ce nu au pus mai întâi cifrele pe masă - câte pensiuni, restaurante şi hoteluri sunt în România, ce cifre de afaceri au, ce taxe plătesc şi ce trebuie făcut pentru a le dezvolta - un impozit simplu, pe numărul de camere/paturi/mese ar fi mai uşor de administrat decât un impozit pe profit?
Sau, în cazul d-lui Eugen Nicolăescu de la Sănătate, întâi trebuia puse pe site-ul Casei de Sănătate deconturile făcute cu spitalele private, cu cele de stat şi în general toate cheltuielile din ultimii patru ani şi apoi intrat în dezbateri - ce se poate face pentru îmbunătăţirea sistemului de sănătate din România?
Poate că au rămas spitalele publice o supapă pentru sistemul medical, aşa cum afirmă unii specialişti, preluând astfel costuri pe care spitalele private nu le pot acoperi, dar pe de altă parte reorganizarea şi eficientizarea cheltuielilor din spitalele de stat nu se poate face fără o presiune a competiţiei.
Să treci de la o extremă la alta - adică de la eventuala spargere a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate în mai multe case care să intre în competiţie la restrângerea cheltuielilor de la Casă doar pentru spitalele publice înseamnă să ameţeşti oamenii cu totul.
Dl Nicolăescu a aruncat pe piaţă o cifră: 10% din banii pentru sănătatea publică merg la spitalele private. Dar cât înseamnă aceşti 10%? 160 de milioane de euro, aşa cum a calculat Ziarul Financiar, raportând la bugetul alocat spitalelor publice? Sau poate chiar 400 de milioane de euro, dacă se pune la socoteală tot bugetul de 4 miliarde de euro al Casei de Sănătate?
Oricum, cert este că nimeni nu mai pune la îndoială faptul că această organizaţie, Casa de Asigurări, nu mai are decât un rol decorativ şi că tot ministrul sănătăţii este cel care va decide, în acord cu politica guvernului, ceea ce este de făcut.
Deci scopul acestei Case, de scoatere a banilor pentru sănătate din oala comună a bugetului de stat şi de control al contribuabililor asupra propriilor bani, nu a fost atins.
Dacă această Casă era independentă, membrii consiliului său de administraţie, care conform legii sunt reprezentanţii salariaţilor, a patronatelor şi ai guvernului, ar fi trebuit să fie cei care să reacţioneze.
Şi nu numai acum. Şi atunci când pacienţii se plâng de servicii proaste în spitalele/clinicile de stat. Dar România pătimeşte de la 1877 încoace, de când s-a născut ca stat independent, de "forme fără fond". Degeaba ai Casă dacă tot ministrul sănătăţii decide şi răspunde.
Pragmatic vorbind, dacă tot s-a arătat că nu funcţionează şi că oamenii nu pot gândi pe sistemul "Să ştiu cine mă reprezintă la Casă, să îi cer socoteală cum îmi sunt cheltuiţi banii", aşa cum funcţionează în Elveţia sau Germania, soluţia ar fi desfiinţarea cu totul a Casei şi trecerea tuturor fondurilor sub Ministerul Sănătăţii. Aşa este în Marea Britanie, unde medicii români emigrează pe capete.
De altfel, nu poţi să ai controlul eficienţei unei activităţi dacă cel care comandă nu este şi cel care plăteşte.
Pentru că ineficienţa spitalelor publice din prezent pleacă, pe lângă abuzurile de management, şi de la faptul că au fonduri de la şi răspund în trei direcţii: la Casa de Sănătate pentru salariile medicilor, la Ministerul Sănătăţii pentru rezidenţi şi urgenţă, la Primării pentru dotări.
Turism, sănătate, infrastructură, educaţie - fără date, fără rapoarte nu poţi anunţa niciun fel de măsuri. Întâi faceţi măcar 18 pagini, dacă nu 100 de pagini despre fiecare minister pe care l-aţi preluat în subordine, inventat sau nu, prezentaţi-i bugetul de venituri şi cheltuieli din ultimii patru ani şi apoi veniţi cu propuneri. Fundamentate. Cu cifre. Cu scenarii. Aveţi 1.200.000 de bugetari, din care numai jumătate sunt în linia întâi, adică profesori, medici sau ofiţeri. Restul, funcţionărimea, să livreze rapoarte. Mai puţine legi, mai multe analize, mai multe date.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
