În 1994, când Ion Iliescu publica “Revoluţie şi reformă”, cartea lui de căpătâi, eram student. În campusurile universitare Grozăveşti şi Regie nimeni nu rata niciun miting. Fie că era vorba despre bursele studenţilor, despre “Ilaşcu moare! Veniţi cu noi!” sau despre succesele incredibile ale echipei naţionale de footbal. Pur şi simplu, toată lumea din blocurile studenţeşti (poate exagerez) ieşea în stradă şi coloane de sute de oamenii mergeau de-a lungul cheiului Dâmboviţei, în Piaţa Universităţii sau în faţa ambasadei Rusiei. Când Constantinescu a câştigat alegerile, în 1996, am băut şampanie în Piaţa Universităţii, iar din balconul Primăriei Generale, din Elisabeta, Laurenţiu Cazan cânta “Say Something”. Zi! Zi ceva! Am zis atunci. Acum Constantinescu este un umil sclav al unui sistem ce-şi caută încă reforma.
Fac parte dintr-o generaţie a protestului. Generaţia mea a fost (este încă) o generaţie a protestului. Ce voiam noi? “Reformă!” Este greu azi să explici oamenilor născuţi după anul 2000 ce a însemnat schimbarea, aşa cum eu nu înţegeam nimic din ce-mi spunea mama, despre cât de cumplit a fost războiul mondial, “foametea” de după şi ce calvar a adus comunismul în viaţa oamenilor simpli.
Tot stau şi mă gândesc de câteva zile, trecut fiind acum de exuberanţa tinereţii: ce înţelegem noi, în 1996, prin “reformă”? Şi râd, pentru că nu ştiu acest răspuns.
Exista într-una dintre evanghelii o poveste tulburătoare: Pilat, prefect al Iudeei în vremea împăratului Tiberius, îl întreabă pe Isus, aflat la judecată: “Ce este adevărul?” Iar Isus nu-i răspunde.Nu-l ştie? Îl dispreţuieşte pe Pilat? Mereu m-am întrebat de ce nu i-a răspuns.
Răspunde însă Ion Iliescu, la lansarea cărţii “Revoluţie şi reformă”, o înregistrare ce poate fi găsită pe internet: “Nu există un <adevăr>, există <adevăruri>”.
Această relativizare este punctul slab României de azi.
La 25 de ani distanţă -în vreme ce generaţia mea ieşea în stradă pentru “reformă”- dl Iohannis, preşedinţele ţării, cere şi el “reformă”, după dramele din spitale noastre. Iar a doua zi pleacă la schi. Evident că domnul preşedinte nu poate învia morţi ca Isus, dar decenţa lui Isus trebuie să fie pildă pentru cei care cred că fac reforme pe pârtia de schi.
