Mi-l amintesc pe Ilie Şerbănescu, cu o dischetă în mână. Maestre, strigă el, vesel: „Am adus!“ Ilie Şerbănescu era directorul Ziarului Financiar, dar colabora cu Revista 22, unde eu eram editorul departamentului de politică. Şerbănescu nu întârzia niciodată. Era singurul dintre colaboratori care nu întârzia cu textele. Eu întârziam până în ultima clipă de predare.
Când am ajuns la ZF, mi-a spus, cu o voce gravă: „Maestre (era calificativul cu care se adresa tuturor) aici este de muncă. Aici nu ai timp“. Ca şi cum peste tot în lume ar fi fost timp din belşug, doar în open space-ul de la etajul I a unei clădiri situate vis-à-vis de Biserica Luterană, timpul se evaporase. Îl ştiam pe Ilie Şerbănescu, înainte de apariţia ZF. Ce vrea ZF, de la el am aflat: un ziar nou, care surprinde schimbarea nu doar a guvernelor, ci a fibrei societăţii. Nu am fost de la început în echipa ZF, dar odată ajuns, perspectiva s-a schimbat. Veneam de la un săptămânal unde scriam un text sau două pe săptămână. Trebuia să scriu acum câte unul pe zi. Şi, da, relaţia mea cu timpul s-a schimbat. Dar nu cu discheta, pentru că, deşi poşta electronică fusese inventată de multă vreme, nu era un fenomen de masă - Yahoo abia apăruse, iar Google nu lansase Gmail.
Stendhal defineşte romanul realist drept „o oglindă purtată de-a lungul drumului“. Nici jurnalismul nu este sau nu ar trebui să fie altceva. Oglinda reflectă drumul, imaginea reflectată se schimbă, pe măsură ce oglinda parcurge drumul. Dar reflexia se schimbă, uneori, şi fără ca oglinda să fie mişcată.
„Nici un om nu poate să intre în apa aceluiaşi râu de două ori, deoarece nici râul şi nici omul nu mai sunt la fel“, explica Heraclit, cu 2.500 de ani în urmă, scurgerea vremii. În cazul unui roman, a unui ziar, imaginile din oglindă pot fi păstrate, între coperţile unei cărţi, într-o arhivă. Fără să o pretindă vreodată, un ziar este o istorie în sine. Când citiţi o carte de istorie şi găsiţi referiri dese la articole din ziarele vremii analizate, să nu vă mire. Despre un ziar se spune că trăieşte o singură zi. O zi se descompune aşa cum se descompune lumina. Iar la final culegi rămăşiţele zilei. Aceasta doar este istoria ei.
Mă uit în urmă şi încerc să recompun, din arhiva ZF, rămăşiţele zilelor. A miilor de zile. Şi văd ţara căreia îi aparţin recumpusă din aceste rămăşiţe. Îmi amintesc: primul proiect important pe care mi l-a dat de făcut Ilie Şerbănescu era să scriu o suită de articole despre „oraşele moarte“ ale României. Trebuia să se finalizeze într-un proiect rotund care să se încheie cu un plan. Nu ştiu de ce nu a fost dus la capăt. Dar am mers prin „oraşele moarte“ – cele din Valea Jiului, în Luduş, Târgu-Mureş, Târnăveni, în multe altele. Oraşe în care nimic nu funcţiona, în afară de primărie şi poşta care aducea pensiile sau ajutoarele sociale. Pot recompune România, îi pot vedea schimbarea, prin ceea ce a înregistrat oglinda mea. România este o altă ţară, faţă de cea pe care o ştiam când am început să scriu la ziar.
Am mers, zilele trecute, într-o duminică, pe Calea Victoriei. Nu mai trecusem, la pas, pe acolo, de ceva vreme, iar din maşină nu vezi schimbarea. Am rămas uluit. Bucureştiul, cel puţin în zona centrală, este azi un oraş 100% occidental, cu nimic la prejos faţă de Praga, Madrid sau Berlin.
Ca să vezi schimbarea, trebuie să cobori într-o arhivă. Arhiva ZF păstrează memoria vremurilor, inclusiv prin intermediul miilor de dischete plimbate dintr-un calculator într-altul, într-o vreme în care banalul PC era un lux.
