Mi se întâmplă des să nu-mi găsesc şosetele. Mă duc la baie, mă bărbieresc, mă spăl, mă parfumez, mă grăbesc spre ce am eu treaba şi, când ies şi eu crezând că am terminat, ca să o şterg pe unde am treabă, mă trezesc doar cu o şoseta. Şi sunt uluit. Unde este cealaltă şosetă, că eu am lăsat pe canapea, înainte să intru în baie, două şosete? Unde este cealaltă?
Trebuie să merg, să zicem, la o întâlnire unde sunt domni şi doamne, sobri cu toţii, şi unde ar trebui să am costum închis la culoare, cravată, neapărat ciorapi negri. Şi nu găsesc prin casă decât ciorapi galbeni sau albaştri, numai ochi şi lăbuţe, ochi şi lăbuţe, ca în romanele lui Gogol. La pantofi maro.
L-am urât pe acest dumnezeu al şosetelor ani în şir şi nici azi nu suntem prea prieteni. Cu vremea, am observat însă un lucru ciudat. Cu cât sunt mai calm, cu atât găsesc mai repede cealaltă şosetă. Ce o fi în capul acestui dumnezeu al şosetelor?
Sunt un tip coleric, mă aprind repede. Îmi dau, mai apoi, pumni în cap de la câte prostii spun la furie şi am pierdut enorm în viaţă pentru că nu am ştiut să mă împrietenesc cu dumnezeul celeilalte şosete.
Sunt atât de uimit însă. Cu cât sunt mai umil, cu atât şoseta este mai aproape de mine. Cu cât ridic din umeri mai mult, a nedumerire, cu atât şoseta este mai aproape. Cu cât citesc o carte, încercând să înţeleg care este rostul meu pe această lume nechibzuită, ţup, mă trezesc cu trei şosete în picioare. Cu cât încerc să fiu mai bun, fie la job, fie în relaţia cu oamenii, ţop vreo cinci şosete în buzunar.
Este incredibil. Cu cât sunt mai binevoitor faţă de oameni, cu atât inima lor este mai aproape de a mea. Trăiesc o continuă uimire: cu cât dau mai mult, cu atât primesc mai mult.
