Opinii

Iulian Anghel, ZF: O poveste din vremuri vechi. Dacă eu plătesc statului, dar statul nu-mi dă nimic înapoi, de ce i-aş fi loial?

Iulian Anghel, ZF: O poveste din vremuri vechi. Dacă eu plătesc statului, dar statul nu-mi dă nimic înapoi, de ce i-aş fi loial?

Iulian Anghel, editor ziarul financiar

Autor: Iulian Anghel

11.12.2020, 00:05 2379

Sunt un ziarist care, la vremea începutului carierei lui de ziarist, a „acoperit“ ultima mineriadă, cea din 1999. Îl ştiam pe Radu Vasile cu multă vreme înainte şi-mi aduc aminte de o întâlnire, întâmplătoare, pe care am avut-o la Senat (el era şeful Senatului, înainte de a fi prim-ministru) în care el, cu alţii, puneau la cale căderea lui Ciorbea.

„Să nu spui“ - m-a rugat el. Nu am spus. Nu atunci. Nu până nu a murit, când, oricum, nu mai însemna nimic.

Radu Vasile s-a descurcat bine cu mineriada. A fost un premier decent.

Am stat două săptămâni în Valea Jiului, după mineriade, încercând să înţeleg povestea. Oricât de fioroşi păreau minerii după episodul Râmnicu Vâlcea, erau oameni decenţi - am stat cu ei la poveşti ore în şir.

Primul lucru pe care l-am văzut, coborând în gara din Petroşani, a fost o femeie care târa după ea un cărucior cu cărbuni, de la mina Dîlja care fusese închisă. Iar minerii erau trimişi la cules de mure, „soluţia alternativa“.

M-am cazat la hotelul Central, evident din „centrul oraşului“. Parângul strălucea minunat în zare, dar era un frig cumplit. Iar hotelul nu avea căldură. Am mers la părinţii unui prieten – într-un apartament de bloc, neîncălzit. În vreme ce caloriferele electrice (singurele surse de căldură) ne încălzeau, la uşă a sunat cineva. Era un electrician care îi ajuta pe oameni să-şi modifice înregistratorul, contoarul, sau cum se numeşte el, astfel încât să nu mai plătească curentul electric. Vecinii treceau pe scara blocului şi nimeni nu zicea nimic. Totul era normal. Făcuseră şi ei la fel. Atâta vreme cât statul te fură, opţiunea decentă este să furi şi tu statul.

Copilăria mi-am petrecut-o la ţară, într-un sat. Mergeam împreună cu mama la cules de porumb (porumbul statului). Prima dată oamenii îşi culegeau porumb pentru ei. De fapt, era singurul motiv pentru care mergeau acolo. Curăţau porumb, îl puneau într-o sacoşă sau un sac, îl ascundeau apoi în remorca unui tractor care-i ducea la câmp, pentru că era singura lor posibilitate de a-şi hrăni găinile, de vreme ce pământul ce-l aveau de la bunici le fusese furat de stat.

De ce să respecţi statul care te dispreţuieşte?

Stau într-o casă în care este un frig ca pe vremea lui Ceauşescu. Nu tu căldură, nu tu apă caldă. Plătesc lună de lună pentru căldura care nu este şi pentru apa caldă care nu este. Mi se explică: moştenirea grea!

Nu este treaba mea. Eu ştiu atât. Plătesc lunar câteva sute de lei primăriei. Pentru că mulţi cred că ei plătesc primăriei doar impozitul pe casă sau pe maşină. Nici vorbă! 80%, aproape, din impozitul plătit pe venit de un om se face venit la bugetul local. Pentru un salariu mediu pe economie aceasta înseamnă cam 280 de lei pe lună, adică 3.300 de lei pe an. Având în vedere că, într-o familie, sunt cam doi care muncesc, asta înseamnă 6.600 de lei pe an, bani daţi de o familie primăriei – doar din impozitul pe venit. Familie ai cărei copii îngheaţă în casă şi care trebuie să scoată alte mii de lei din buzunar pentru calorifere electrice şi pentru plata curentului. 2.700 de blocuri din Bucureşti nu au căldură. La 100 de apartamente, în medie, într-un bloc şi la 3 persoane, în medie pe apartament, asta înseamnă că 800.000 de oameni îngheaţă în case doar în Bucureşti, adică unul din trei locuitori din Capitală.

Şi ne mai întrebăm: de ce „nu respectăm statul“, cum ar părea normal.

 
 
AFACERI DE LA ZERO