Iulian Anghel, ZF: Salman Rushdie şi libertatea

Romanul este ciudat, scriu câteva rânduri pentru cei ce nu l-au citit. Scriitorul Salman Rushdie, autorul romanului, este indian de religie musulmană, dar trăieşte în Anglia. Romanul povesteşte aventura a doi actori indieni aflaţi în zbor spre Anglia.

Avionul este deturnat, cade pe o plajă, iar cei doi, printr-o minune, primesc identităţi diferite. Unul identitatea Arhanghelului Gabriel, celălalt identitatea Diavolului. Ce fac ei în lumea reală e interesant, dar, pentru întorsătura lucrurilor de azi, este mai important ce e dincolo de această poveste banală.

Vorbind de îngeri şi de draci, inevitabil, ajungi la religie. Asta face Rushdie. El inventează un delir al unuia dintre personaje în care pune la îndoială atotputernicia lui Allah - în fapt, o meditaţie despre cât de nesăbuit este fanatismul religios. Visul „relevă” că Mohamed, cel care „a mers la cer” şi le-a adus Coranul musulmanilor, ar fi scris, iniţial, că musulmanii se pot închina în faţa a trei divinităţi şi nu a uneia singure – Allah. A te închina multor divinităţi era o practică veche şi înainte de islam şi înainte de creştinism şi înainte de iudaism.

Fiecare trib din pustiul Arabiei avea zeii lui. Dar nu doar în deşertul Arabiei era o practică veche, ci în întreaga lume antică. Imperiul Roman „adopta” zeităţile popoarelor cucerite. Romanii aveau sute de zei – aveau zei importanţi, zei mijlocii, zei mai mici. Dar fiecăruia îi aduceau ofrande, la timpul lor. „Dumnezeu” pe care îl venerăm noi, creştinii, însemna acum 2.000 de ani, în latină, „zeul casei” (Domus Dei), era o închipuire din argilă care era ascunsă, de obicei, într-un cuptor. Era un zeu mic, insignifiant. Nu avea nimic de a face şi nu are (în etimologie) cu „Yahweh”, dumnezeul unic al evreilor, „singurul dumnezeu” - era un zeu mic din lut, ascuns într-un cuptor de lut. Iar Mohamed nu se născuse pe atunci ca să-l anunţe pe Allah.

Dacă ajungeţi, cândva, la Ierusalim, să mergeţi neapărat la Domul Stâncii, acea cupolă care pare a fi îmbrăcată în aur. E un pic periculos, este în partea palestiniană. Dar povestea este fascinantă. Biblia spune că acolo, pe acel deal – e un deal, doar – Yahweh i-a cerut lui Avraam, patriarh, deopotrivă, pentru evrei şi pentru musulmani, să-l sacrifice pe fiul său Isaac. Tot de pe acelaşi deal Mohamed s-ar fi înălţat la cer ca să le aducă musulmanilor Coranul. La Ramallah, capitala Palestinei, există un far cu un fir laser, aţintit mereu spre Moscheea Domului Stâncii: „Ierusalimul este al nostru” este credinţa lor.

Noi ştim, din istorii apocrife, că lui Constantin ce Mare i s-a fi arătăt pe cer, pe la 300 şi ceva de ani după Hristos, o cruce pe cer pe care scria „În acest semn vei învinge” – împăratul se bătea cu un văr de-al lui. Şi, astfel, Constantin şi Elena au încreştinat Imperiul de Răsărit al Romei şi acum sunt sfinţi în calendarul ortodox, deşi regimul lor a fost unul dintre cele mai crude din istoria imperiului. Şi ştim că Vladmir, cneazul Kievului, a încreştinat Rusia. Ceea ce ştim mai puţin, e că toţi şi-au „încreştinat”  oamenii cu biciul. Nu ni se spune în şcoală că religia stăpânului era, pe vremuri apuse, religia supusului. Credeţi că religiile politice funcţionează altfel? Uitaţi-vă la ruşi. Credeţi că există ziarist în Rusia care să aibă curajul să spune că regimul Putin este unul criminal?

Un tip de nici 25 de ani, american musulman, l-a înjunghiat pe Salman Rushdie, în urma unei condamnari la moarte emise de o autoritate religioasă din Iran, acum 30 de ani. Pentru că Salman Rushdie şi-a imaginat lumea altcumva decât decide o autoritate religioasă. Aşa cum Vladimir Putin îşi otrăveşte compatrioţii care îi contestă autoritatea.

Când e vorba de oprimare, politica şi religia  sunt surori. În libertate, ele sunt un leac bun. Nu poţi trăi fără a crede în ceva, dar esenţa stă în îndoială: nu poţi să fii mântuit când singurul tău gând este să-l omori pe cel care nu crede la fel ca tine. Şi aici mă refer clar la cazul Rushdie. Aici este diferenţa dintre sclavie şi libertate.