Legea salarizării unitare în sistemul public trebuia adoptată până în vara lui 2023. Suntem la sfârşitul verii din 2026. Trei ani bătuţi pe muche, iar legea nu există.
România pierde 770 mil. euro de la UE pentru că nu are această lege.
Un fleac! 770 mil. euro nu înseamnă decât 0,2% din PIB-ul nominal. Un PIB nominal umflat până la un plus de 8% de inflaţia cu două cifre pentru că economia va avea, în acest an, în termini reali, o creştere zero. Câtă vreme inflaţia a fost cu două cifre, statul a boierit. Când inflaţia va cădea, va fi naşpa pentru stat, la o creştere reala zero.
Sindicatele, sprijinite de stânga politică, au alesă să mănânce cu baciul. Pentru că salariile nu cresc destul, spun acestea. Alegerea lor e a lor.
Cândva, undeva, spune fabula, era un tip dintr-o gaşcă ajunsă pe munte. Se opresc ei la o stână. Ciobanii îi pun la masă: pastramă de berbecuţ, chestii, trestii, numai bunătăţi. Şeful lor se gândeşte: bai, dacă ciobanii mănâncă aşa bunătăţi, ce-o mânca şeful lor? Şi zice: nu mănânc acum, eu mănânc cu baciu! Vine baciul, obosist, dar sătul de fripturi şi de caş, se pune la masă şi sparge o ceapă, toarnă sare peste şi: “Hai să mâncăm!”.
Acum e la vedere de ce sindicatele resping legea. Pentru că o lege care să spună clar cum evolueză salariile, lasă sindicatele cu mâna goală. Ce mai negociază ele, sectorial, dacă evoluţia veniturilor e înscrisă în lege? Praful de pe tobă? Aşa că sindicatele au ales să mănânce cu baciul, că aşa e firea omului: omul nu este capabil să creadă că mâine poate fi mai rău ca azi. Aşa l-a programat creatorul lui.
În România sunt puţine sindicate, iar asta este un lucru rău, nicidecum bun. Dar alegerea este alegere.
