Opinii

Justiţia devine din ce în ce mai subiectivă. Cum a ajuns Curtea de Arbitraj să fie însuşită de avocaţi

Justiţia devine din ce în ce mai subiectivă. Cum a ajuns Curtea de Arbitraj să fie însuşită de avocaţi

Autor: Madalin Niculeasa

11.01.2016, 17:27 998

De cele mai multe ori calitatea umană face diferenţa, însă nu totdeauna calitatea umană şi profesionlă este şi garanţia că lucrurile funcţionează cum trebuie, situaţie în care este nevoie de mecanisme obiective şi cenzurabile de funcţionare a unei societăţi sau sistem. Ideea este că mecanismele democraţiei nu ar trebui să fie înlocuite doar de criteriul calităţii umane, criteriu impus doar prin garanţia unor anumite grupuri de acţiune şi interese („bisericuţe”).

Societatea contemporană, cu predilecţie în ţara noastră, funcţionează în jurul unei anomalii spun eu, şi anume grupurile şi grupuleţele ce îşi dezvoltă propria conştiinţă de sine, autonomizându-se faţă de restul societăţii. Democraţia este continuă şi fluidă în sensul că permite circulaţia valorilor de la un capăt la altul al societăţii, existând mecanisme transparente de identificare a valorii profesionale, dincolo de apartenenţa sau de garanţia dată de un anumit grup social sau profesional.

Mecanismele de identificare a calităţii profesionale determină în final gradul de subiectivitate sau de obiectivitate al respectivului sistem. În acest sens, a trecut aparent nebăgata în seamă, recenta numire a conducerii Curţii de Arbitraj Internaţional, de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.

Curtea de Arbitraj Internaţional a dat publicităţii noua structură de conducere a acesteia, formată în majoritatea situaţiilor din avocaţi. Problemele aici sunt în mai multe planuri.

Primul plan priveşte faptul că arbitrajul se chinuie de multă vreme să fie recunoscut drept o formă alternativă de înfăptuire a justiţiei. Am spus-o cu altă ocazie, într-un articol de specialitate, că din punctul meu de vedere, modalitatea în care în legile din România este reflectată relaţia dintre arbitraj şi justiţie (stricto sensu) ridică o problemă de constituţionalitate, în sensul că nu se poate admite în mod rezonabil că afirmaţiile şi concluziile arbitrajului să nu poată fi cenzurate pe fond de către instanţele judecătoreşti. Nu dezvolt mai mult aici întrucât excede discuţiei, însă ceea ce se întâmplă în ultimii 25 de ani în arbitraj nu face decât să confirme acest lucru, în condiţiile în care această modalitatea de soluţionare a disputelor devine pe zi ce trece din subiectivă şi mai subiectivă.

A doua perspectivă are legătură cu faptul că arbitrajul a fost însuşit aproape în exclusivitate de avocaţi, atât în ceea ce priveşte calitatea de arbitru cât şi în ceea ce priveşte organele de conducere. Personal apreciez că dedublarea avocatului în cadrul acestei activităţi de arbitraj nu este benefică nici respectivei activităţi dar nici profesiei de avocat. Argumentul că lucrurile se întâmplă în felul acesta de multă vreme şi la fel este şi în alte ţări cu tradiţie în arbitraj nu înseamnă neapărat invalidarea afirmaţiilor mele. La noi este vorba de o participare aproape exclusivă a avocaţilor, atât ca arbitrii cât şi ca membrii în organele de conducere, după cum la noi înţelepciunea profesională diferă faţă de alte state din lume. Cred că ne „pedepsim” prea rău punându-ne conştiinţa să deceleze atât de multe interese, nu totdeauna congruente unele cu altele. Apreciez că aici este vorba de principiul electa una via..¸în sensul că există o aparenţă de incompatibilitate între cele două activităţi dacă acestea sunt exercitate în mod cumulativ, şi avocat şi arbitru respectiv membru în organele de conducere.

Cel de-al treilea plan priveşte participarea unui grup restrâns de avocaţi în cadrul organelor de conducere, ceea ce face ca arbitrajul să devină o activitate înfăptuită de una din „bisericuţele” mai sus menţionate. Nu se poate ca arbitrajul să fie condus de câteva firme de avocatură din Bucureşti, fără ca avocaţilor implicaţi în conducerea respectivei activităţi să le treacă prin cap să se suspende din exercitarea profesiei de avocat, cum se întâmplă la Paris, spre exemplu cu Alexis Mourre, Preşedinte al ICC Paris, sau cu Pierre Mayer (http://www.iccwbo.org/News/Articles/2015/Alexis-Mourre-nominated-to-be-President-of-the-International-Court-of-Arbitration/ , http://www.magazine-decideurs.com/news/l-arbitre-pierre-mayer-s-installe-en-solo ).

Nu este vorba despre o actio populisîntrucât consecinţele sunt concrete şi imediat decelabile

-Nu o să mă convingă nimeni că desluşirea dată de instituţia arbitrajului, cu precădere în România, respectă criteriile şi cerinţele constituţionale ale accesului la justiţie.

-Nu o să mă convingă nimeni că nu există o deturnare a profesiei de avocat, atunci când confratele tău, preopinent într-o anumită cauză de arbitraj, are şi calitatea de arbitru în cadrul respectivei instituţii.

-Nu o să mă convingă nimeni că nu există un conflict de interese atunci când preopinentul tău într-un arbitraj face parte din puţinele firme de avocatură implicate în conducerea arbitrajului. Nu-mi dau seama dacă interesele ce intră în conflict rezidă din legea de organizare a profesiei sau din legea de procedură, însă nu exclud varianta ca finele de neprimire să îşi aibă rădăcinile în ambele legi.

-Independenţa este mai întâi o problemă de conştiinţă şi doar în final o chestiune de manifestare, de exprimare or mecanismele de sancţionare a lipsei de independenţă acoperă cu predilecţie faptele manifeste şi mai puţin faptele de conştiinţă, or întâlnirea dintre avocat-arbitru-membru în organele de conducere ale arbitrajului constituie un aspect de conştiinţă ce nu totdeauna poate fi sancţionat procedural.

-Echipolenţa dintre arbitru şi judecător este realizată de legea de procedură cu precădere când se vorbeşte despre cazurile de incompatibilitate respectiv recuzare a arbitrilor, or nu vreau să-mi imaginez cum ar arăta un judecător care în timpul liber ar avea si calitatea de avocat...

Acesta cred că este unul din exemplele în care calitatea umană şi profesională nu poate suplini mecanismele democratice aferente funcţionării unui astfel de sistem alternativ de înfăptuire a justiţiei, după cum nu poate funcţiona drept garanţie pentru „confiscarea” respectivei instituţii. 

Mădălin Niculeasa este avocat, managing partner al Niculeasa Litigator Tax Regulatory

AFACERI DE LA ZERO