De parcă n-ar fi înţeles nimic din cutremurul social şi politic pe care l-am traversat la sfârşitul lunii noiembrie, elitele politice, de business şi intelectuale ale României continuă să funcţioneze într-o inerţie care retrospectiv s-ar putea să fie regretată într-o zi.
Şi dacă este de reproşat cu adevărat ceva, se poate reproşa şi clasei de business şi celei politice situaţia prin care trecem, dar cel mai mult se poate reproşa elitei intelectuale faptul că este atât de îndepărtată de realitatea României de azi, încât menirea sa istorică de a fi impulsul pentru progres de care are nevoie orice societate este ratată.
Dacă oamenii de business ştiu să vadă de bani şi nu li se poate reproşa asta, pentru că asta cred ei că este menirea lor, iar cei din clasa politică vor puterea cu orice preţ chiar dacă nu sunt calificaţi pentru asta, şi au fost repetenţii clasei, dar asta este menirea lor, pentru că au în sânge această dorinţă de putere, intelectualul vine şi îi vede pe toţi într-un cadru general, descrie resorturile lumii, îl pune pe Dinu Păturică unde este locul lui Dinu Păturică, îl pune pe Victor Petrini acolo unde este locul lui Victor Petrini, vede tabloul de adâncime al societăţii, îl descrie lumii şi lumea se schimbă pe măsura ideilor sale.
Din păcate, în ultimii ani intelectualul român şi-a trădat locul şi s-a lăsat furat de fantasme, dar locul vine din urmă şi îşi cere drepturile. Nici afaceristul şi nici politicianul nu explică lumea. Ei sunt nişte rotiţe, nişte elemente care odată puse într-o matrice se duc spre obiectivele lor, iar sistemul merge mai departe. Matricea sau matriţa este gândită de alţii. Aceşti gânditori nu şi-au mai făcut treaba.
În 2024, două evenimente au dat societatea românească peste cap: incredibila trezire a orgoliului fotbalistic al Românei la Campionatul European din Germania şi surpriza alegerilor din noiembrie 2024.
Iar cine spune că nu există nicio legătură între acestea, să se ducă să-i întrebe pe tinerii din familii de oieri din Jina/Sibiu, care vând brânză şi şuncă în Piaţa Obor din Bucureşti. Ei au umplut stadioanele la Campionatul European, bat Europa aşa cum înainte de ‘89 părinţii sau bunicii lor băteau cu marfă toate marile oraşe ale României şi tot ei l-au îmbrăţişat ca fiind de-al lor pe un candidat despre care restul lumii a spus că este complet împotriva ideii de Europă, de democraţie şi de circulaţie şi comerţ liber.
Cum se explică acest paradox, cum se explică îndrăzneala de a te bate cu oricine în Europa şi bucuria de a fi oriunde ca acasă, cu frica că vin străinii şi ne iau apa, hrana, energia?
Abia când stai să-i asculţi pe aceşti tineri, care îşi construiesc propria lor imagine asupra lumii, dar au rădăcinile bine înfipte în Carpaţi, se poate imagina un scenariu: procesul de modernizare al României este la apogeu din punct de vedere comercial, însă absorbţia valorilor moderne, culturale, în interiorul nostru ca fel de a vedea lumea şi societatea este abia la început.
Românii au fost scufundaţi rapid în Uniunea Europeană, au învăţat să facă tranzacţii, să-şi caute de lucru sau să-şi facă chiar ei firme afară, au învăţat să le fie bine, au învăţat să descopere lumi noi, însă în interior rămân datori felului în care au crescut şi au fost crescuţi.
Va mai dura pînă când vor absorbi şi valorile europene care stau la baza prosperităţii pe care ei au gustat-o în aceste două decenii de când am aderat la Uniunea Europeană. Aici este rolul intelectualilor de fapt, să le fie alături în acest drum.
Şi nu doar la Jina/Sibiu este valabil. Dacă mergi duminică pe Calea Victoriei, vezi cozi la Velocita şi la Pizza Centrale, dar Muzeul de Artă de la Palatul Regal sau Galeria Europeană de Artă, care se află la 50 de metri distanţă, sunt goale. Consumăm, dar nu cultură. Pentru că intelectualul român, omul de artă, de litere, de muzică, sociologul, scriitorul român, s-a îndepărtat de poporul român şi nu-l mai ghidează să înţeleagă lumea. A ajuns chiar să-l dispreţuiască.
În fiecare comună din Austria există o orchestră, iar fiecare şcoală din Franţa are un pian. Valorile Europei nu se învaţă mâncând îngheţată de La Romana, ci admirându-l pe Botticelli şi aflând că lupta pentru libertatea de conştiinţă, întâi contra bisericii şi apoi contra feudalilor, iar mai apoi contra burgheziei, a adus prin revoluţiile succesive Europa la prosperitatea la care au visat românii în 1989.
Ca şi pentru un om, pentru un tânăr, pentru un copil, pentru o societate este foarte greu să se deschidă către alte lumi şi o va face mereu cu doi paşi înainte şi unul înapoi. Adică va îndrăzni să iasă dincolo de gard, dincolo de sat, dar îşi va căuta imediat un refugiu la primul pericol. Este un proces de învăţare şi deseori este un proces de învăţare cu drame.
Trebuie să ne gândim că societatea românească a fost aruncată în această vâltoare a europenizării într-un timp scurt. Însăşi Uniunea Europeană nu a fost făcută dintr-o dată. State precum Grecia, Spania, Portugalia au intrat în UE după zeci de ani de la înfiinţarea acesteia de către Germania, Franţa şi Italia.
Este normal ca oamenii să fie reticenţi, aşa cum un copil nu se desprinde de mâna mamei decât când se simte în siguranţă. O societate umană nu funcţionează mecanic, nu este un cont de profit şi pierderi, iar deciziile sale par uneori iraţionale.
Aici trebuie să vină intelectualul şi să înţeleagă şi să fie cel care ghidează din iubire pe semenii săi către un viitor mai bun, către progres.
Jean Jacques Rousseau, Voltaire, Dickens, Émile Zola, Dostoievski, Ibsen, Eminescu, Slavici, Goga sau Liviu Rebreanu – au fost o lumină pentru oameni şi au fost un catalizator al schimbării în societate. Rolul lor a fost mult mai mult decât al unui artist care să încânte mintea. Dar mintea lor a fost mereu la oameni.
Oamenii, fără voia lor, inerent, îşi caută un ghidaj, îşi caută puncte de sprijin, îşi caută îndrumători, iar aceştia nu pot fi decât intelectualii, scriitorii, pictorii, muzicienii, cei care prin ideile lor schimbă lumea. Nici banii afaceriştilor şi nici puterea politicienilor nu schimbă lumea.
Ideile schimbă lumea, puterea ideilor, după cum s-a dovedit de-a lungul secolelor.
Intelectualul român este chemat astăzi să se uite în trecutul Românei şi să-şi ia inspiraţia pentru a oferi ţării un drum în care oamenii să creadă. Un profesor de chimie sau biologie nu face averi, dar din mâinile sale ies medici care salvează mii de vieţi. Forţa ştiinţei şi a cuvântului liber are nevoie de evanghelişti, iar aceştia sunt intelectualii. România este astăzi pradă unui dezacord în avansul dintre comerţ şi cultură. Să nu fim fără speranţă. Vom învăţa, cum le-am învăţat pe toate. Altfel n-am fi aici de 2.000 de ani.
