Trăim un moment de inflexiune în care economia, după decenii de dominanţă a eficienţei şi globalizării, redevine un instrument subordonat geopoliticii. Dacă începutul mileniului a fost marcat de iluzia unei stabilităţi perpetue, succesiunea rapidă a crizelor recente – de la şocul financiar din 2008 şi pandemia din 2020, până la revenirea războiului pe continentul european în 2022 şi instabilitatea cronică din Orientul Mijlociu – confirmă faptul că ne aflăm într-o nouă normalitate.
În acest peisaj fragmentat, variabilele macroeconomice clasice nu mai pot fi analizate izolat. Asistăm la o schimbare de paradigmă: securitatea militară, suveranitatea energetică şi avansul tehnologic (în special Inteligenţa Artificială) au încetat să fie teme de nişă, devenind pilonii centrali care dictează sănătatea fiscală a unui stat. Pentru România şi Uniunea Europeană, provocarea nu mai este doar gestionarea unui ciclu economic, ci adaptarea la un model de dezvoltare în care rezilienţa este mai preţioasă decât optimizarea costurilor.
La nivel naţional, securitatea de care am beneficiat până în 2022, momentul de început al războiului din Ucraina, este la timpul trecut. Dacă până la momentul menţionat, bugetul apărării era o opţiune naţională, cu alocări sistematice de sub 2% din PIB, noua configuraţie geopolitică şi de securitate impune un nivel minim de 2,5% din PIB. Acest nivel reprezintă un efort bugetar important, care nu va fi de tip one-off, ci pe baze permanente. Poate părea mult, însă dacă privim la Polonia, spre exemplu, cu o situaţie geostrategică similară cu a noastră, aceasta are o alocare bugetară pentru apărare de 4% din PIB şi chiar mai mult. De asemenea, ţările baltice sau unele ţări scandinave îşi propun să aloce peste 3% din PIB.
Aşadar, securitatea în această zonă a Europei a devenit scumpă şi chiar foarte scumpă, iar în sensul acesta, gândiţi-vă ce ar însemna să fim nevoiţi să creştem bugetul apărării la peste 2,5% din PIB. Această nouă configuraţie impune un efort bugetar permanent, aducând în prim-plan riscul unui „crowding-out” geopolitic, iar provocarea fundamentală constă în gestionarea acestei presiuni asupra resurselor publice, astfel încât alocările masive pentru apărare să nu sufoce investiţiile civile productive. Într-o astfel de paradigmă, eficienţa cheltuielilor statului devine variabila critică şi doar printr-o selecţie riguroasă a proiectelor şi o orientare către investiţii cu valoare adăugată ridicată se poate acomoda imperativul securităţii, fără a compromite semnificativ potenţialul de creştere economică pe termen lung.
Voi parafraza o lucrare celebră din domeniul politicii monetare - Some Unpleasant Monetarist Arithmetic, elaborată în 1981 de Thomas Sargent şi Neil Wallace, unde este descrisă situaţia în care politica monetară este dominată de cea fiscală. În contextul actual există, în opinia mea, o dezvoltare a acestui concept, în sensul că politica fiscală este cea dominată, în timp ce politica de apărare a devenit noua politică dominantă. În contextul general al mixului de politici, în acest moment asistăm la apariţia unei noi politici dominante în raport atât cu politica monetară, cât şi cu cea fiscală, şi anume, politica energetică. Astfel, politica energetică devine legătura dintre decizia geopolitică şi cea macroeconomică.
Într-o modalitate sintetică, putem aprecia că preţul energiei este determinat la nivel global de cinci factori importanţi: i) cererea şi oferta globală, ii) huburile de tranzacţionare, iii) structura pieţei de electricitate, iv) geopolitica şi deciziile OPEC, v) costul carbonului pe pieţele financiare. Ca o scurtă paranteză, în majoritatea pieţelor energetice, preţul nu este stabilit de costul mediu al energiei, ci de costul ultimei unităţi de energie necesare pentru a acoperi cererea, de aceea, poate în mod contraintuitiv, o scădere mică a producţiei sau o creştere nesemnificativă a cererii poate genera variaţii mari de preţ.
Spre exemplu, în Europa funcţionează sistemul de tip merit order care prevede că energia se produce în ordinea costului. Astfel, pentru a satisface cererea, mai întâi produc centralele cu energia cea mai ieftină, respectiv hidro, eolian, solar, nuclear, iar dacă acestea nu acoperă tot consumul, apoi se produce mai scump bazat pe centralele pe cărbune şi gaz. Preţul final al energiei este dat de ultima unitate necesară pentru a acoperi cererea, care, de altfel, este şi cea mai scumpă. În acest mecanism de formare a preţului la cost marginal, distincţia dintre producţia în bandă (baseload) şi cea intermitentă devine critică.
Unităţile regenerabile (eolian, solar) au un cost marginal apropiat de zero, însă natura lor volatilă nu le permite să asigure singure stabilitatea sistemului. Astfel, paradoxul actual al pieţei constă în faptul că, deşi capacităţile instalate de energie „verde” cresc, preţul final rămâne captiv costului marginal al gazului sau cărbunelui, care sunt solicitate pentru a acoperi perioadele de vârf sau de absenţă a resursei regenerabile. În cazul României, a devenit esenţial să-şi dezvolte capacităţile energetice şi să încerce să producă nu doar mai mult şi mai ieftin, ci şi să realizeze investiţii în stocare şi flexibilizarea cererii care să înlăture limitările de infrastructură care duc la creşterea preţului energiei, pentru a decupla preţul de consum de dictatul combustibililor fosili în momentele de dezechilibru.
Legat de geopolitică şi impactul asupra preţului energiei aş vrea să subliniez faptul că situaţia din Orientul Mijlociu este una cu un grad de incertitudine ridicat. Se anunţă negocieri, apoi se continuă ostilităţile militare, iar în acest timp strâmtoarea Ormuz continuă să rămână închisă. Această strâmtoare nu reprezintă doar o rută de distribuţie a petrolului, ci un factor vital pentru funcţionarea economiilor din Golf. După cum am menţionat într-un articol recent, întrebarea care apare în mod firesc este dacă, în circumstanţele curente, statele din Orientul Mijlociu vor apela din nou la politici de tip cartel de tipul celor practicate în anii ’70, care să conducă la menţinerea la niveluri ridicate şi persistente preţul petrolului şi al gazelor naturale.
În geopolitică, spre deosebire de macroeconomie, dar similar cu domeniul stabilităţii financiare, se iau în considerare şi se analizează circumstanţele asociate unor scenarii de stres. Crizele petroliere din anii ’70 au determinat o persistenţă a inflaţiei, iar procesul dezinflaţionist din era Volcker a venit cu costuri economice foarte ridicate, ca urmare a creşterii agresive a dobânzilor. Într-un articol recent din The Economist se menţiona ideea că, în circumstanţele actualului conflict din Orientul Mijlociu, chiar şi un best-case scenario este dezastruos pentru pieţele de energie.
Referitor la noua normalitate economică, voi puncta succint trei idei principale. În general, în limbajul colocvial, riscul şi incertitudinea sunt folosite ca fiind echivalente. Dacă riscul se referă la faptul că nu ştim exact ce se va întâmpla, însă cunoaştem scenariile, precum şi probabilităţile aferente cu care pot surveni, incertitudinea se referă mai degrabă la faptul că nu ştim multe detalii despre scenariul care va deveni în cele din urmă realitate şi, implicit, nici despre probabilitatea de materializare a acestuia. În opinia mea, în acest moment ne confruntăm cu un nivel ridicat de incertitudine. Este cunoscut şi documentat în literatura de specialitate faptul că efectele incertitudinii asupra cadrului macro-financiar sunt mai pronunţate în sens negativ decât cele generate de o creştere a riscului. În condiţii de incertitudine, pieţele tind să „îngheţe” iar incertitudinea actuală transformă orizontul investiţional dintr-unul bazat pe calculul probabilităţilor într-unul dominat de prudenţă extremă, ceea ce explică parţial stagnarea investiţiilor private în sectoarele tehnologice de vârf din Europa.
Apoi, referindu-ne la era AI în care am tranzitat, este evident că Europa nu este foarte competitivă comparativ cu Statele Unite ale Americii şi China. Iar dacă privim statisticile europene, observăm că, din păcate, România ocupă ultimul loc în clasamentul european, cu o pondere de doar 5,2% a întreprinderilor care au utilizat tehnologii AI în 2025, mult sub media europeană. Această pondere a crescut de la 3,1% în 2024, consemnând un avans anual de 2,1 puncte procentuale, de peste 3 ori mai mic decât ritmul european de creştere. Tranziţia către era AI nu trebuie privită izolat, ca un simplu indicator de modernizare, ci ca numitorul comun al rezilienţei naţionale, iar AI-ul devine puntea de legătură între productivitatea muncii, securitatea energetică şi chiar cea militară.
Întârzierea României în adoptarea acestor tehnologii generează o vulnerabilitate multidimensională: în energie, lipsa algoritmilor de tip „smart grid” ne împiedică să optimizăm sistemul „merit order”, menţinându-ne dependenţi de unităţile de producţie scumpe şi amplificând şocurile de preţ; în economie, o productivitate scăzută a muncii limitează resursele fiscale necesare susţinerii bugetului de apărare; în securitate, superioritatea tehnologică şi capacitatea de procesare rapidă a datelor sunt la fel de importante ca alocările bugetare brute într-un conflict modern. Astfel, digitalizarea nu mai este o opţiune de business, ci un imperativ de securitate naţională, fiind singura cale de a compensa scumpirea accelerată a pilonilor de stabilitate menţionaţi anterior.
Nu în ultimul rând, situaţia fiscal-bugetară din ţara noastră este una extrem de complicată. Suntem prima ţară din Uniunea Europeană care va trebui să administreze un nivel al datoriei publice de peste 60% din PIB, cu un calificativ suveran BBB- conform FITCH (deci ultimul nivel înainte de a intra în categoria nerecomandabil investiţiilor sau junk), concomitent cu un nivel ridicat al deficitului bugetar, dar şi a celui de cont curent, cu un nivel al costului cu dobânzile de aproximativ 3% din PIB (cât ar trebui să fie întreg deficitul conform Tratatului de la Maastricht). În acelaşi timp, nu putem pierde din vedere perspectivele macroeconomice tot mai pesimiste ca urmare a tensiunilor generate de actualul conflict din Orientul Mijlociu.
Dat fiind tot acest tablou complicat, cu unele riscuri chiar de natură sistemică, în viziunea mea, pe termen scurt, mixul de politici macroeconomice ar trebui orientat către lărgirea spaţiul de manevră, pe cât posibil, bineînţeles. Îl voi parafraza în acest sens pe Paul Krugman, care a introdus în literatura economică conceptul de decident „panglossian”, această denumire provenind din literatura clasică, mai exact de la personajul Dr. Pangloss din romanul Candide al lui Voltaire.
În Candide, Dr. Pangloss era un filosof caricatural care susţinea ideea că „trăim în cea mai bună dintre toate lumile posibile”, indiferent de cât de nefaste erau circumstanţele. Astfel, într-o lume plină de incertitudine, o abordare non-panglossiană ar indica să facilităm un spaţiu de manevră la care să apelăm doar când este cu adevărat nevoie. Voi încheia referindu-mă la o ipoteză importantă din teoria consumului, a venitului permanent şi a economisirii preventive, promovată de economişti precum Milton Friedman, Franco Modigliani sau John Campbell: saving for a rainy day. Cu actuala metrică a datoriei şi a ratingului, ”umbrela” noastră fiscală este în mare măsură uzată, iar într-o lume non-panglossiană, consolidarea fiscală nu este un exerciţiu de austeritate, ci o necesitate de a reface rezervele pentru momentele în care şocurile geopolitice se pot materializa în costuri de finanţare nesustenabile.
În contextul noii normalităţi, energia devine, în opinia mea, principalul canal prin care tensiunile geopolitice se transmit în economie, influenţând inflaţia, creşterea economică şi mixul de politici macroeconomice. În esenţă, economia epocii geopolitice ne obligă la o triplă adaptare: o politică de apărare robustă, o politică energetică inteligentă susţinută de AI şi o politică fiscală responsabilă, singura capabilă să ne ofere protecţie în faţa imprevizibilului.
