Opinii

Leonardo Badea, viceguvernator BNR: Despre nevoia de a menţine eforturile pentru susţinerea dinamicii pozitive a productivităţii muncii

Autor: Leonardo Badea

11.05.2023, 12:53 263

Numeroasele provocări şi crize cu care se confruntă economiile lumii în ultimii ani necesită un efort susţinut de consolidare, de creştere a robusteţii lor şi de adaptare la noile condiţii.

Creşterea competitivităţii este o componentă vitală a dezvoltării economice pe baze sustenabile pentru că susţine exporturile şi eficienţa mecanismelor de piaţă interne, contribuie la stabilitatea preţurilor, îmbunătăţeşte rezultatele financiare ale firmelor sporindu-le capacitatea de finanţare internă şi de accesare a finanţării externe, iar pe termen lung, este o componentă în panelul larg de factori ce facilitează creşterea veniturilor şi a puterii de cumpărare a angajaţilor, susţinând consumul acestora. În fapt, o creştere a productivităţii duce şi la o creştere a competitivităţii economiei respective, cu impact important asupra echilibrelor macroeconomice.

Astfel se închide un cerc virtuos la nivelul întregii economii şi la nivelul societăţii, deoarece creşterea economică antrenată de sporirea eficienţei generează resurse suplimentare, atât pentru sectorul privat, cât şi pentru cel public. Acestea pot fi direcţionate spre cercetare, educaţie, sănătate, cultură, siguranţă publică, cu efect de creştere în continuare a nivelului capitalului tehnologic şi a bunăstării salariaţilor, generând noi premise pentru sporirea în continuare a competitivităţii.

Productivitatea muncii este unul dintre determinanţii importanţi ai competitivităţii (alături de nivelul tehnologic, costul finanţării etc), acţionând în principal asupra costurilor de producţie, ceea ce permite companiilor să consolideze sau să câştige cotă de piaţă având produse mai ieftine la un nivel comparabil de calitate în raport cu concurenţa.

La nivel global şi european se menţine preocuparea pentru creşterea în continuare a productivităţii, inclusiv în ţările avansate din punct de vedere economic şi cu atât mai mult în economii aflate în dezvoltare, aşa cum este şi situaţia României, care, din această perspectivă, se plasează încă sub media UE, aşa cum vom observa din datele prezentate în continuare. Totodată, stimularea productivităţii şi dezvoltarea capitalului uman se numără printre obiectivele menţionate de OECD în cadrul procesului de aderare a României la această organizaţie.

Pentru a declanşa şi întreţine o dinamică favorabilă a productivităţii muncii este necesar să vedem mai întâi de la ce nivel plecăm, ce eventuale bariere sunt de înlăturat şi prin ce măsuri se poate întreţine acest proces de acumulări graduale şi consecvente pe parcursul unor orizonturi lungi de timp.

Datele Eurostat prelucrate şi ilustrate în Figura 1 de mai jos arată că România avea în anul 1995 cel mai redus nivel al productivităţii orare în termeni nominali exprimate ca procent din media la nivelul Uniunii Europene, respectiv 23,7 la sută. Pe parcursul următorilor 6 ani, până în 2001, nivelul productivităţii orare în România raportate la media UE a înregistrat chiar o uşoară scădere, ajungând la circa 23,6 la sută.

Începând însă cu anul 2002 este vizibilă în date şi pe graficul de mai jos o îmbunătăţire în termeni relativi a productivităţii, probabil inclusiv ca efect al transformărilor economice susţinute prin programele din perioada de pre-aderare la Uniunea Europeană (PHARE, ISPA etc). Acestea, împreună cu consolidarea bazelor mecanismelor de piaţă, deschiderea economiei către investiţiile străine, importul de tehnologie şi numeroşi alţi factori au contribuit la declanşarea unui trend ascendent accelerat al productivităţii, care a continuat timp de două decenii. Astfel, în următorii 6 ani, productivitatea orară în România raportată la media blocului european s-a dublat, atingând 47,6 la sută în anul 2008 (la un an de la aderarea oficială la Uniunea Europeană). Totodată, pe un orizont de 20 de ani, productivitatea muncii raportată la media UE a crescut de 3 ori, situându-se la 71,7 la sută în anul 2022.

Tot în Figura 1 observăm că în 1995 şi chiar până în 2001, decalajul în ceea ce priveşte nivelul productivităţii orare raportate la media UE dintre România pe de o parte şi Bulgaria, Cehia, Ungaria şi Polonia, pe de altă parte, era foarte mare. Din 2001, ritmul accelerat şi consecvent al creşterii productivităţii înregistrat în România, coroborat şi cu unele evoluţii nefavorabile din anumite perioade consemnate de unii dintre vecinii noştri, a făcut ca în 2017 acest decalaj să fi fost deja recuperat în cea mai mare parte, iar performanţa relativă mai bună a României a continuat şi ulterior acestui an. Astfel, în 2022, nivelul de productivitate din România era superior celui din Bulgaria şi Polonia, dar şi faţă de Grecia, Croaţia, Letonia sau Portugalia, fiind totodată apropiat de cel al Ungariei, Lituaniei, Estoniei şi Slovaciei.

Figura 1. Productivitatea orară în termeni nominali exprimată ca procent din media UE-27 (la paritatea puterii de cumpărare, perioada 1995 - 2022)

Sursa: Eurostat

Dinamica favorabilă a productivităţii muncii în România este evidenţiată şi de Figura 2 de mai jos, în care se observă că pe ansamblul celor 27 de ani pentru care Eurostat publică aceste informaţii, creşterea productivităţii medii orare în termeni reali în România a fost a doua cea mai rapidă din UE după cea a Letoniei, semnificativ mai mare decât a Poloniei şi la distanţă considerabilă de cele consemnate de Cehia, Ungaria sau Bulgaria.

Figura 2. Dinamica productivităţii orare în termeni reali (1995 = 100)

Sursa: Eurostat, calcule proprii

Observaţiile de mai sus sunt confirmate şi prin coroborare cu un alt indicator relevant pentru acest domeniu, respectiv productivitatea medie pe angajat, care a crescut în termeni reali în România cu circa 41 de procente pe parcursul ultimilor 10 ani (din 2012 până la finele anului trecut), cel mai rapid ritm dintre toate statele membre ale blocului economic european, cu excepţia Irlandei. Un trend accelerat de creştere dar de o amploare mai redusă se observă şi în Polonia (32,2 la sută), în vreme în Ungaria şi Cehia creşterile au fost de 15,1 la sută.

Figura 3. Variaţia productivităţii medii pe angajat, în termeni reali, in ultimii zece ani (2022 vs 2012)

Sursa: Eurostat

În acest context, este interesant de observat că numărul mediu de ore lucrate în decurs de un an de către un salariat (1808,2 ore în anul 2022) nu a fluctuat foarte mult pe parcursul ultimilor 27 de ani şi s-a menţinut undeva la mijloc în plaja de valori consemnate pentru celelalte state din UE, având de exemplu ca reper nivelurile înregistrate anul trecut în cazul Poloniei (2032,9 ore) sau al Greciei (1989,9 ore), pe de o parte şi, respectiv, al Cehiei (1754,1 ore), Ungariei (1699,5 ore) sau Bulgariei (1618,7 ore), pe de altă parte.

Figura 4. Numărul mediu de ore lucrate pe an de un salariat (1995 – 2022)

Sursa: Eurostat

Evoluţiile favorabile prezentate mai sus sunt remarcabile prin dinamica lor, chiar dacă se raportează la un nivel de bază iniţial foarte redus. De fapt, este o performanţă notabilă însuşi faptul că pornind de la cel mai redus nivel din UE şi de la un decalaj mare în raport cu economiile din regiune, productivitatea muncii în România este în prezent la circa 71% din media UE şi se situează pe acelaşi palier sau chiar pe un palier superior în raport cu multe dintre ţările din vecinătate cu care ne comparăm frecvent.

Personal, cred că această performanţă este în cea mai mare parte meritul eforturilor sectorului privat în ansamblul său, precum şi al programelor şi politicilor de convergenţă legislativă, instituţională şi economică dezvoltate în România în procesul de pre-aderare şi ulterior dobândirii statului de stat membru al Uniunii Europene. Investiţiile străine care au fost atrase de îmbunătăţirea graduală a condiţiilor de afaceri pe parcursul ultimilor 20 de ani au jucat de asemenea un rol important.

O analiză ulterioară detaliată a structurii pentru a învăţa cât mai mult din acest succes şi a-l perpetua în viitor, cred că şi-ar dovedi cu prisosinţă utilitatea în cadrul strategiilor de ţară care ţintesc creşterea economică. Până să avem aceste date care să ne permită concluzii mai detaliate, cred că este benefic să încercăm să trecem în revistă la nivel principial diverse modalităţi de creştere a productivităţii, vizând deopotrivă acţiuni la nivel instituţional, dar şi la nivelul economiei private.

Se pot identifica mai multe acţiuni pe care guvernele le pot întreprinde pentru a creşte productivitatea:

  1. Investiţii în educaţie şi în dezvoltarea forţei de muncă: sunt necesare în permanenţă programe de educaţie şi de formare profesională care să ajute lucrătorii să dobândească noi competenţe şi să fie la curent cu tehnologiile în schimbare, pentru că realităţile economice şi de la locurile de muncă sunt într-o continuă dinamică, iar fără un efort continuu de formare profesională şi de adaptare a curriculelor acestor programe la tendinţele cele mai recente, forţa de muncă îşi pierde din productivitate şi adaptabilitate.
  2. Promovarea inovării şi a antreprenoriatului: cred că epoca stimulentelor fiscale este pe cale să apună pentru că există, pe bună dreptate, presiuni în creştere pentru o abordare echitabilă şi un „level playing field” în cadrul ecosistemului economic. Aşadar, stimularea domeniilor cheie nu mai trebuie să fie centrată pe facilităţi fiscale acordate companiilor sau angajaţilor, ci pe contribuţia statului la dezvoltarea infrastructurii (transporturi, telecomunicaţii, sistemele energetice, reţele de apă şi canalizare) pe care companiile o folosesc, pe finanţarea cercetării ştiinţifice de bază în domeniile prioritare, pe crearea şi susţinerea funcţionării incubatoarelor şi acceleratoarelor de afaceri, sprijinirea accesului la finanţare, întărirea aplicării legilor privind protecţia proprietăţii private şi a proprietăţii intelectuale etc. Statele pot crea oportunităţi pentru ca întreprinderile, agenţiile guvernamentale şi instituţiile academice să colaboreze la proiecte de cercetare şi dezvoltare care pot duce la inovaţii şi la creşterea productivităţii. Prin toate acestea se ajunge la o înzestrare cu capital tehnologic de nivel superior, precum şi la condiţii mai bune de muncă, stimulând productivitatea.
  3. Actualizarea şi simplificarea reglementărilor: este importantă consolidarea raportărilor efectuate de companii pentru eliminarea raportărilor redundante şi împovărătoare, împreună cu simplificare prevederilor legislative care pot fi neclare sau contradictorii, ceea ce generează pentru companii costuri cu asistenţa juridică, dar şi cu pierderile în urma proceselor. Reglementări care să sprijine o piaţă a muncii mai dinamică, dar echitabilă şi inclusivă, coroborate cu o mai mare predictibilitatea şi supleţe fiscală au un rol important în asigurarea de către companii a unei forţe de muncă adaptate nevoilor şi pe care să o poată fideliza. Oferirea de către companii salariaţilor a unor pachete complexe de beneficii care să includă asigurări şi pensii private, abonamente de sănătate, bonuri de masă sau alte beneficii cerute pe piaţa muncii nu trebuie să reprezinte o povară excesivă din punct de vedere legal, administrativ şi fiscal. Cei mai mulţi antreprenori insistă pe simplificarea cadrului fiscal şi creşterea predictibilităţii, nu atât pe acordarea de facilităţi. Digitalizarea cât mai amplă a tuturor proceselor administrative (de la obţinerea de avize şi până la stabilirea şi plata impozitelor) este de asemenea foarte importantă.

Din perspectiva sectorului privat, consider că libera iniţiativa antreprenorială este în măsură să stimuleze în permanenţă identificarea, testarea şi adoptarea de soluţii pentru creşterea productivităţii muncii. Câteva direcţii importante au fost evidenţiate de practica de până acum:

  1. Tehnologia continuă să avanseze rapid, iar întreprinderile care ţin pasul cu cele mai recente evoluţii au mai multe şanse de a fi productive. De aceea, este importantă adoptarea automatizării, utilizarea serviciilor cloud sau implementarea inteligenţei artificiale. Totodată, trebuie fructificate instrumentele informatice moderne de management şi de decizie bazate pe analiza volumelor mari de date disponibile din surse publice sau profesionale, precum şi de colectare şi interpretare în timp real a datelor privind procesele tehnologice de producţie pentru a identifica ariile în care acestea pot fi optimizate. Acest lucru poate implica urmărirea indicatorilor cheie de performanţă, a feedback-ului clienţilor sau a altor seturi de date relevante.
  2. Revizuirea, simplificarea şi optimizarea proceselor existente poate ajuta la identificarea ineficienţelor şi la eficientizarea fluxurilor de lucru, având ca instrumente automatizarea sarcinilor, reducerea procedurilor administrative sau consolidarea etapelor unui proces.
  3. Investiţiile în formarea angajaţilor sunt necesare pentru completarea pregătirii de bază pe care aceştia au dobândit-o prin programele publice, iar preocuparea pentru bunăstarea angajaţilor are impact pozitiv asupra productivităţii. Angajatorii pot investi în programe de wellness, aranjamente de lucru flexibile sau alte iniţiative menţionate anterior, atât timp cât din perspectivă fiscală şi de reglementare acestea nu generează complicaţii suplimentare pentru companii.
  4. Rolul managementului şi al unei organizări şi comunicări eficiente între structurile companiei este crucial. Stabilirea unor obiective şi aşteptări clare şi cuantificabile poate ajuta angajaţii să rămână concentraţi şi motivaţi, crescându-le productivitatea. Acest lucru poate implica stabilirea de obiective pentru angajaţii individuali sau pentru echipe şi revizuirea periodică a progreselor înregistrate. Totodată, încurajarea colaborării şi a muncii în echipă poate ajuta la stimularea ideilor noi şi a inovaţiei.

Productivitatea muncii rămâne un factor critic în stimularea creşterii economice şi a competitivităţii în condiţiile crizelor suprapuse şi ale schimbărilor structurale pe care acestea le generează. Datele Eurostat arată că România s-a bucurat în ultimii 20 de ani de o dinamică remarcabilă a productivităţii muncii în termeni comparabili la nivel european şi de o convergenţă consistentă către valorile medii ale acestei comunităţi economice din care face parte. Pe măsură ce continuăm să navigăm printre provocările actuale, este important să încercăm în permanenţă să identificăm soluţii pentru a menţine acest trend şi pentru a progresa în continuare.  

Această scurtă analiză ne arată că în ciuda dinamicii de creştere susţinută, am reuşit să ajungem la niveluri comparabile sau superioare doar în raport cu ţările din regiune. Deşi a crescut semnificativ, în România productivitatea se menţine sub media Uniunii Europene şi sub media OCDE. Acest decalaj arată că sunt încă multe lucruri pe care trebuie să le îmbunătăţim pentru a avea o economie mai robustă, care să susţină un nivel superior de calitate a vieţii şi să continue convergenţa către media europeană. Provocarea de a îmbunătăţi acest proces în continuare este importantă cu atât mai mult cu cât este firesc ca pe măsură ce creşterea de productivitate avansează, ritmul acesteia să se diminueze în raport cu perioada anterioară (de o manieră similară celei în care acţionează legea randamentelor marginale descrescătoare). Din această perspectivă, constituirea Consiliului Naţional pentru Productivitate poate reprezenta un sprijin semnificativ în eforturile noastre conjugate pentru îmbunătăţirea în continuare a productivităţii.

 
Cele mai citite ştiri