Situaţia economică şi geopolitică nu este deloc uşoară în condiţiile în care ne confruntăm cu crize suprapuse determinate deopotrivă de variate vulnerabilităţi interne şi de şocuri exogene numeroase. O caracteristică importantă a acestora este efectul lor pe termen lung, lucru valabil atât dacă ne gândim la modificările mecanismelor economice induse de pandemia COVID (încă în desfăşurare, inclusiv conform OMS), cât şi la regândirea dependenţelor economice şi comerciale (nu doar din perspectiva lanţurilor de valoare adăugată) impusă de agresiunea Rusiei asupra Ucrainei.
Forţaţi de a aceste realităţi care vor face dificilă pentru mulţi ani întoarcerea deplină la legăturile economice specifice perioadei de vârf a globalizării, decidenţii economici sunt nevoiţi să gestioneze mai strict riscurile, printr-o abordare strategică diferită a potenţialului economic naţional, căutând să dezvolte o gamă mai largă de sectoare economice locale, chiar şi acolo unde în realitate nu există un avantaj competitiv clar al acestora, însă importanţa lor strategică pentru funcţionarea de ansamblu a economiei şi a societăţii nu mai permite dependenţa de importuri din zone cu potenţial risc geo-politic sau social.
Dintr-o anumită perspectivă, pe termen scurt (1-3 ani), această schimbare de paradigmă în politicile de stimulare a economiei lasă loc pentru (sau nu poate elimina pe de-a-întregul) presiuni inflaţioniste, fiind evident că în acele sectoare unde se utilizează pentru aprovizionare materii prime produse local fără a exista avantaje competitive, acestea vor fi mai scumpe, implicit costul de producţie va fi mai ridicat şi deci consumatorul va plăti mai mult sau va beneficia de o calitate mai redusă prin comparaţie cu cât ar fi plătit în condiţii de pace şi normalitate, pentru un produs perfect substituibil din import.
Tot în acest registru, trebuie menţionat că inclusiv gestionarea mai strictă a riscurilor în fluxul normal de producţie (spre exemplu nevoia menţinerii unor stocuri mai mari, nevoia implementării unor măsuri de protecţie sanitară pentru lucrători, introducerea unor sisteme informatice şi tehnologice reziliente faţă de riscurile cibernetice, reducerea impactului asupra mediului etc.) presupune inevitabil un cost de producţie mai ridicat, aşadar, în absenţa unei creşteri de productivitate exercită indirect presiuni ascendente asupra preţurilor finale.
Din altă perspectivă însă, acest răspuns al politicilor economice faţă de efectele menţionate ale crizelor suprapuse, costisitor pe termen scurt (nu doar din perspectiva inflaţiei ci şi a cheltuielilor bugetare etc.), are pe termen mediu şi lung avantajul incontestabil al favorizării consolidării economiei naţionale din perspectiva locurilor de muncă, creşterii bunăstării gospodăriilor, sporirii acumulării de capital autohton, îmbunătăţirii solvabilităţii firmelor şi populaţiei, deci implicit creşterea cererii bancabile de credite şi avansul intermedierii financiare, aşadar consolidarea în continuare a sistemului bancar şi, nu în cele din urmă, ameliorarea vulnerabilităţilor perene ale finanţelor publice şi deficitului rezultat din comerţul internaţional (cel puţin pe partea reducerii importurilor).
Lista beneficiilor în timp ale unor politici structurale care să dezvolte oferta de bunuri şi servicii este mult mai amplă şi nu se limitează la cele economice, aşa cum este şi normal de altfel pentru că o economie mai mare generează mai multe venituri publice ce pot fi direcţionate către dezvoltarea învăţământului, a culturii autohtone, spre îmbunătăţirea serviciilor de sănătate şi siguranţă publică, apărare etc. Într-un cuvânt, spre o societate mai evoluată şi un stat mai consolidat şi influent pe plan internaţional. Iar toate aceste beneficii, ca într-un veritabil cerc virtuos, se întorc apoi în economie printr-o cerere agregată mai stabilă şi mai sustenabilă pe termen lung, o forţă de muncă mai sănătoasă, mai competentă, mai adaptată noilor tehnologii, deci, mai productivă şi competitivă în plan global, precum şi prin creşterea resurselor investiţionale locale, atât în sectorul public, cât şi în cel privat.
O nuanţare absolut necesară: aşa cum rezultă foarte clar din natura argumentelor inserate anterior, pledoaria nu este pentru îmbrăţişarea intens contestatei teorii economice a ofertei (“supply side economics” sau “supply side fiscal policy”) indiferent că ne-am referi la forma sa cea mai cunoscută (bazată pe teoria “Curbei Laffer” – 1974) sau la ajustările ulterioare (Lucas, 1990). Chiar dacă este o abordare susţinută de numeroşi economişti cu notorietate (ex. Robert Mundell, 1970) şi care a stat la baza strategiilor economice ale unor preşedinţi SUA (ex. cea implementată de administraţia Reagan în anii 1980), este cât se poate de clar că aşa ceva nu ar funcţiona în România acum, când nevoia de consolidare bugetară nu lasă loc de reducerea fiscalităţii. Mai mult decât atât, din punct de vedere strict academic, aşa cum reiese foarte clar de mai sus, multe dintre argumentele invocate mai sus au de fapt baza în teoria keynesiană a stimulării cererii (1930), de exemplu investiţiile în educaţie, cu efect inclusiv de reducere a inegalităţilor între categoriile sociale. Aşadar, accentul nu este pe stimularea fiscală a ofertei, ci pe sprijinul politicilor publice pentru reformele structurale necesare pentru diminuarea vulnerabilităţilor actuale, care pot duce la creştere economică şi la reducerea inflaţiei.
Este un principiu economic larg acceptat acela că cererea generează ofertă. Însă, în contextul ultimilor cel puţin 2-3 ani, nu putem să ignorăm întrebările “unde şi ce fel de ofertă este generată de cererea stimulată de politicile economice interne?”. Un răspuns de tipul “stimulăm oferta externă, provenind din regiuni îndepărtate şi caracterizate de riscuri geo-politici şi sociale considerabile, oferta internă fiind mai puţin competitivă prin preţ” nu cred că mai poate fi acceptat astăzi de nimeni. Vedem aşadar că, treptat, între criteriile de optimizare a deciziei de alocare a resurselor şi a capitalului şi-ar putea face loc considerente de sustenabilitate pe termen lung şi de risc, nu doar cele de raport preţ/calitate din economia clasică.
O interesantă paralelă se poate face aici între modificările în algoritmii de decizie economică aduse de factorii de sustenabilitate, pe de o parte de nevoia de conservare a mediului şi pe de altă parte de ameninţările reale la adresa globalizării, precum cele discutate aici. Cred că, aşa cum în deciziile de alocare a investiţiilor pe pieţele de capital s-a pornit iniţial de la criteriul Markowitz de optimizare între randament şi risc (1969) şi s-a evoluat ulterior către formule multicriteriale care astăzi sunt completate în abordarea unor investitori instituţionali cu criterii privind susţinerea investiţiilor verzi (Alessi et al., 2021; Bolton şi Kacperczyk, 2021; Pedersen et al., 2021; Krueger et al., 2020; UBS, 2020), la fel şi în politicile economice statale există un loc pentru un mai bun echilibru între stimularea cererii interne şi condiţiile de evoluţie a ofertei autohtone sau regionale (ex. în Uniunea Europeană).
În orice economie modernă există intercondiţionalităţi între cerere şi ofertă, care influenţează nivelurile preţurilor, dar şi viteza cu care acestea converg înapoi către echilibru după manifestarea unor şocuri ce induc tensiuni asupra mecanismelor economice. De aceea, pledoaria nici nu ar putea fi pentru a schimba complet abordarea şi a focaliza politicile economice exclusiv către stimularea ofertei, ci mai degrabă către restabilirea unei normalităţi în care oferta naţională de bunuri şi servicii să primească din nou atenţia şi sprijinul cuvenite din partea politicilor economice şi a resurselor publice alocate. În cele din urmă, succesul reformelor structurale de stimulare a ofertei se transformă în stimuli favorabili pentru cererea internă, pentru care sigur că există şi este important să fie menţinut sprijinul prin instrumentele de politici publice consacrate.
Reformele structurale bazate pe nevoile de dezvoltare a economiei locale trebuie să fie orientate cu prioritate către acele domenii de activitate care constituie sursa principală a dezechilibrelor externe, dar şi către consolidarea sectoarelor performante ale economiei, ţinând seama totodată de ariile de importanţă strategică, de nevoia de adoptare rapidă a noilor tehnologii, de obiectivele europene privind tranziţia digitală şi reducerea amprentei asupra mediului, precum şi de nevoia acută de combatere a inegalităţilor şi de promovare a incluziunii.
Avem în prezent un instrument de mare amploare şi impact pentru stimularea ofertei în domenii economice cheie, care se suprapun în bună parte cu obiectivele multianuale ale Uniunii Europene, deci nu creează controverse la nivelul comunităţii din perspectiva unor avantaje de stat nejustificate, aşa cum poate ar exista tentaţia să se obiecteze. Din contră, sumele extrem de importante alocate României (ca şi tuturor celorlalte state europene) în baza Planului Naţional de Redresare şi Rezilienţă pot fi alocate către obiective care să stimuleze dezvoltarea capacităţilor productive la nivel naţional, îndeplinind în acelaşi timp importante obiective de mediu, digitalizare şi infrastructură. Mai mult decât atât, investiţiile în economia românească realizate prin finanţarea oferită de fondurile europene sunt în mare parte lipsite de efect inflaţionist, iar partea de granturi (foarte consistentă) nu contribuie nici la creşterea nivelului nominal al datoriei. Acestea sunt motivele obiective pentru care foarte multe voci din arcul administrativ, zona antreprenorială şi a comunităţii economice şi financiare locale insistă asupra importanţei eforturilor de absorbţie cât mai rapidă şi mai completă a acestor resurse disponibilizate de la bugetul comunitar. În plus, investiţiile din fonduri europene este astăzi, chiar prin însuşi modul în care Facilitatea Europeană pentru Redresare şi Rezilienţă a fost concepută, printre puţinele care poate cu adevărat să exercite o acţiune anti-ciclică în aceasta perioadă.
Asigurarea unui cadru fiscal robust şi sustenabil dar în acelaşi timp favorabil dezvoltării economice şi sociale echitabile şi echilibrate are un rol important. Predictibilitatea fiscală a reprezentat întotdeauna una dintre primele cerinţe ale mediului de afaceri faţă de administraţia publică, iar sustenabilitatea finanţelor publice este implicit un factor cheie pentru dezvoltarea sectorului privat, pentru că de la ea se construiesc primele de risc ce influenţează costul finanţării pe piaţa de capital, având totodată şi efecte ample, directe şi indirecte asupra echilibrelor macroeconomice generale.
Ajungerea la o situaţie în care caracterul contraciclic al politicilor economice să poată fi păstrat pe termen lung de timp este importantă pentru atenuarea volatilităţii ciclurilor economice şi a vulnerabilităţilor în faţa şocurilor externe. Astăzi, din păcate, nu suntem într-o astfel de poziţie favorabilă, astfel că din multe privinţe acţiunile politicilor economice sunt nevoite să acţioneze pro-ciclic ca efect al îngustării spaţiului de manevră în contextul resurselor ample utilizate pentru contracararea crizelor suprapuse din ultimii ani şi a dezechilibrelor acumulate anterior manifestării acestora. Dar trebuie să continuăm să căutăm cel mai bun balans al mixului de măsuri corective şi să creăm, pas cu pas, spaţiul necesar stimulării creşterii economice, care se poate face inclusiv prin măsuri calitative şi schimbări structurale, nu doar prin alocare de resurse financiare. Calitatea măsurilor luate are cel puţin aceeaşi importanţă cu amploarea susţinerii lor din punct de vedere financiar. Este totodată de evitat suprapunerea excesivă de măsuri corective cu efect prociclic, depresiv, asupra economiei, ceea ce este posibil printr-un “balancing act” multicriterial, dificil şi complex, dar posibil, între stimularea cererii, implementarea reformelor structurale, consolidarea fiscală şi combaterea inflaţiei, printr-o abordare graduală şi o bună sincronizare între toate componentele mixului de politici economice.
