Lucian Bondoc, managing partner Bondoc & Asociaţii: Justiţia, între „Vechiul Testament” şi „Noul Testament”

Justiţia este un subiect delicat de dezbătut în orice ţară, nu doar în România.[i]

Gradul de tensiune la care au ajuns la noi în ultimul an unele poziţii face o discuţie şi mai dificilă.

Cred, însă, că este important să fie înţelese mai bine un aspect de interdependenţe şi 3 probleme care sunt relevante pentru acesta.

Legat de interdependenţe, aş sublinia, în primul rând, faptul că securitatea naţională reală şi prosperitatea unei ţări depind într-o măsură foarte mare de legitimitatea segmentelor sale conducătoare.

Legitimitatea respectivă este dată, la rândul său, de gradul în care cetăţenii (în majoritatea lor) au încredere în stat - practic, consideră că acesta acţionează, de obicei, într-un mod corect (drept) şi în interesul general – şi nu discreţionar/cum îi convine lui punctual.

Războaiele hibride încearcă permanent să manipuleze populaţiile statelor adversare sau “nealiniate” pentru a avea cât mai puţină încredere în autorităţile publice ale acelor state tocmai pentru că este un aspect foarte important şi cu bătaie foarte lungă.

O ţară în care ponderi ridicate din populaţie nu ar mai avea încredere în propriile elite de facto conducătoare nu ar mai avea premisele practice pentru coeziunea societăţii şi pentru buna implementare/acceptare a politicilor publice. În caz de conflict, nu s-ar putea apăra nici de un adversar străin semnificativ mai mic. Ba chiar ar avea segmente populaţionale din ce în ce mai mari tentate frecvent să cheme în ajutor forţe străine pentru a răsturna elitele locale percepute ca ilegitime.

Or, modul de organizare şi de manifestare a justiţiei dintr-o ţară reprezintă o dimensiune esenţială a puterii simbolice a unui stat, a legitimităţii sale.

Cu cât vor fi mai multe legi strâmbe (conceptul trebuind privit şi pe palierul său legislativ din perspectiva cetăţenilor unei ţări) sau hotărâri judecătoreşti strâmbe sau ambele, cu atât legitimitatea justiţiei din ţara respectivă, şi implicit a statului însuşi, va fi mai redusă.

Nu degeaba, directivele războaielor hibride privind justiţia vizează privilegierea regulilor în sine, în defavoarea moralei, în ţara atacată - cu cât dreptul (regulile) în litera sau practica lui se îndepărtează mai mult de dreptate, cu atât statul respectiv devine mai şubred, pierzând din încrederea cetăţenilor.

Chiar dacă percepţia populaţiei este manipulabilă parţial sau poate da destule rateuri în cazuri punctuale, nu prea se poate, însă, înşela la scară mare mai mulţi ani la rând. 

Cu alte cuvinte, juriştii pot avea poziţii justificate punctual cu privire la soluţia corectă pur juridic într-un caz anume, dar este important să rămână prudenţi pe imaginea de ansamblu şi atenţi la eventualele discrepanţe dintre soluţiile tehnice şi moralitatea acestora. 

Ideea în sistemul nostru de drept nu este deloc aceea de a ignora textul legislativ, dar nici de a nu se înţelege că scopul ultim este dreptatea.

Pe partea de probleme, având în vedere aspectul de interdependenţe de mai sus şi discuţiile din ultima perioadă, m-aş referi în primul rând la problema justiţiei penale din domeniul marii corupţii.

Ultimii 20 de ani au marcat la noi un balans în acest sens - de la o abordare de un fel de "Vechiul Testament", la una de un fel de "Noul Testament".

În Vechiul Testament, Dumnezeu pare să pedepsească oamenii regulat şi sever, cu destule daune colaterale - aruncarea din Rai, condamnarea la câştigarea traiului pe generaţii cu sudoarea frunţii, potopul, Sodoma şi Gomora, rătăcirea prin deşert etc.

Noul Testament (la baza ortodoxismului) marchează o nouă etapă - de ajutare a creaţiei să se ridice la înălţimea standardelor divine. Iubirea, iertarea/a doua şansă sunt împărtăşite ca mesaje importante pentru a permite oamenilor să progreseze şi să reuşească să treacă cu bine pragul judecăţii de apoi.

La noi, justiţia penală a mers mai bine de 10 ani cu o accelerare absolut necesară, dar ajungând gradual  la numeroase interpretări şi abordări cu totul excesive[ii]. Aşa s-a şi ajuns ca foarte mulţi din magistraţii ţării să aibă dosare penale ei înşişi. O parte din dosare au fost justificate, dar multe au lăsat puternic impresia că au fost construite artificial şi menite să dospească cu anii - pentru a fi un fel de sabie a lui Damocles asupra magistraţilor reticenţi la presiuni. Conform datelor DNA[11], în perioada 1 ianuarie 2014 – 30 iulie 2018 (4 ani şi 7 luni) au fost deschise 2.396 dosare penale privind magistraţi, dintre care peste 245 au fost sesizări din oficiu. Practic în cei 4 ani şi 7 luni, peste 32% din magistraţii ţării au fost vizaţi de dosare penale (procentul de judecători fiind probabil mai mare decât cel de procurori), adică aproape 1,5 dosare pe zi.

Desigur, după cum menţionam şi cu o altă ocazie, orice plângere penală dă naştere automat unui dosar de urmărire penală. Aşadar, cifrele trebuie puse în perspectivă. Totuşi, pe lângă faptul că se pot formula şi provoca uşor astfel de plângeri în România, la fiecare 7-8 zile, a fost demarat din oficiu câte un astfel de dosar în perioada respectivă.

Cifrele respective au indicat o componentă puternică de presiune artificială asupra magistraţilor.[iii]

Dar în ultimii aproximativ 5 ani, s-a mers din ce în ce mai frustrant în direcţia total opusă, pe un fel de "iertare" şi "iubire" într-o veselie. Numărul de cazuri de mare corupţie finalizate efectiv de procurori şi judecători şi soldate cu condamnări serioase a devenit ridicol faţă de amploarea fenomenului de corupţie din România.

Este adevărat, şi trebuie subliniat acest lucru, că multe decizii «blânde» privind cazurile mai vechi au fost consecinţa cvasiautomată a unor modificări legislative sau neremedierii cu anii de către Parlament a unor probleme identificate de decizii CCR.

Dar pare să fi fost şi un fel de efect de tip PTSD - post traumatic stress disorder. Numeroşi magistrati fiind hărţuiţi cu anii în perioada «Vechiului Testament» cu dosare penale ei înşişi - orice eroare în dosarele tratate în perioada «Noului Testament» a fost tentant să fie văzută de o parte dintre ei ca dovada altui abuz.

A fost, poate, şi o oportunitate de a seta un standard de probă şi de profesionalism formalist dificil de implementat practic în masă (unii magistraţi poate sperând, astfel, că jurisprudenţa respectivă le-ar putea fi utilă în viitor dacă se va mai întoarce roata).

În plus, din păcate, pur şi simplu nu pare plauzibil să fi fost atâtea urmăriri penale care să dureze foarte mulţi ani sau atâtea amânări şi modificări în faza de judecată în numeroase cazuri etc fără să fi fost şi cazuri de corupţie sau de lipsă majoră de etică profesională la nivelul unor magistraţi.

Unele statistici publicate pe unele instanţe ridică mai multe întrebări cu privire la abordarea efectivă a marii corupţii pe ansamblu, decât oferă răspunsuri.

Or, justiţia umană nu este Dumnezeu şi nici nu se poate încerca înţelegerea sau replicarea modului de acţiune al divinităţii cu raţionamente umane simplificate.

În orice caz, obiectivul ei este dreptatea pe Pământ, nu iertarea pe Pământ, iar dreptul penal nu trebuie abordat în moduri care golesc de sens politicile penale şi chiar încurajează sistemic faptele de corupţie.

Garanţiile procesuale au rolul de a evita abuzurile şi a permite aflarea adevărului, nu de a facilita abuzuri în sens invers.

A condamna la ani grei de închisoare pe cineva care smulge de la gât lănţişorul unei bătrâne (şi trebuie condamnat serios), dar a lăsa să se prescrie sau a condamna cu suspendare sau la 1-2 ani pe unul care a făcut evaziune sau a luat mită de zeci de milioane de euro nu are nicio noimă. Societatea trebuie protejată de respectivii şi trebuie să-şi recupereze paguba prompt.

Un sistem de justiţie penală trebuie să arate vizibil şi constant că urmăreşte scopul său social real în privinţa marii corupţii pentru a fi perceput larg ca oferind dreptate.

Magistraţii nu pot modifica legile, dar discrepanţa dintre modul în care acest aspect a fost abordat în cazuri ce vizau regimul de avantaje (inclusiv litigii salariale, abordarea unor proceduri de selecţie, suspendarea de activitate, atacarea actelor altor puteri în stat care vizau domeniul, demararea unor proceduri împotriva celor de altă părere, obiectul unor petiţii etc.) şi modul de evaluare a propriei activităţi sau de presare a celorlalte puteri din stat pentru a rezolva mai repede şi mai bine elemente foarte importante pentru eficienţa politicilor penale - a afectat puterea simbolică şi trebuie remediată cu grijă în perioada următoare.

O a doua problemă ţine de vârsta de pensionare.

Sunt dintre cei care cred că magistraţii trebuie să aibă salarii şi pensii mari şi foarte mari.

Dacă în sistemul privat, «piaţa» generează în mare parte, de regulă, veniturile, în sectorul public societatea trebuie să decidă ce vrea. Nu există vreun alt mod care să indice ca atare - prin mecanisme în mare măsură consensuale şi care implică mai multe opţiuni contractuale - venitul mai potrivit (şi sustenabil pentru stat) pentru activitatea unui judecător, procuror, poliţist, militar, doctor, profesor, pompier etc.

Or, având în vedere exigenţele profesionale şi de independenţă pentru magistrati, precum şi rolul transversal în toată societatea, împărţit între un număr relativ mic de oameni, trebuie asumat un nivel ridicat de remunerare atât în activitate, cât şi după aceasta.

Dar este cu totul altceva cu privire la vârsta de pensionare.

Este dărâmător în sine pentru puterea simbolică a unui stat, pentru însăşi legitimitatea justiţiei, ca segmentul care este însărcinat cu aplicarea dreptăţii într-o ţară să primească un avantaj legal de potenţial 17 ani în plus de pensie faţă de restul populaţiei, la speranţă medie de viaţă similară.

Nu mai este deloc aplicabil un raţionament economic într-o astfel de privinţă.

De altfel, sunt numeroase alte efecte perverse care decurg din sisteme precum cel încă actual.

De exemplu, o parte importantă din gradul de încărcare cu dosare a magistratilor (care facilitează tracasarea şi presarea acestora) ţine, evident, şi de ieşirile timpurii la pensii.

De asemenea, ieşirile intempestive la pensie adaugă si ele artificial la gradul de încărcare din zona de dosare penale, fiind folosite pentru reluarea probatoriului (având în vedere interpretarea actuală a unei decizii CEDO).

Foarte nociv este şi faptul că vârsta de pensionare redusă scade cu aprox. 15 ani experienţa medie a sistemului de justiţie tocmai la nivelul chemat să judece, de regulă, căile de atac.

Pentru unii magistraţi dintre cei care doresc să parcurgă toţi paşii posibili de carieră în 25 de ani, în loc de 40 de ani, creşte şi riscul să fie ocazional tentaţi de dosare «servite» sau de prilejuri artificiale de a urca mai sus mai repede.

Un astfel de sistem facilitează şi tăcerea magistraţilor cu experienţă în faţa problemelor din sistem pe ideea că nu mai durează mult şi se iese la pensie. Teama evidentă a multor magistraţi de a vorbi despre probleme este foarte îngrijorătoare pentru un stat de drept şi remedierea acestui aspect ar trebui să fie o prioritate a sistemului de justiţie însuşi (inclusiv prin descurajarea oficială a abordărilor de tip aducere la tăcere).

Nu în ultimul rând, mecanismele legale în sine, dar nedrepte, tind să şi distorsioneze cu caracter mai general ce e drept şi nedrept. Sunt magistraţi de anvergură intelectuală certă care au ajuns să creadă sincer că societatea e manipulată împotriva lor pe acest subiect, nu că este ceva ce ar trebui să se vadă «de pe Lună» că este anormal şi fără echivalent în întreaga lume.

Faptul că s-a făcut o eroare acum mulţi ani nu înseamnă că trebuie menţinută încă decenii. Este evident şi faptul că vârsta de pensionare potenţial la 48-49 de ani nu are nicio legătură cu independenţa justitiei. Pe acest raţionament, toate celelalte state din UE nu ar avea sisteme de justiţie independentă, ci doar noi.

Dimpotrivă, maturitatea profesională maximă la nivelul căilor de atac şi înţelepciunea adusă de vârstă, precum şi mecanismele echilibrate au, de regulă, un rol major în independenţa reală a sistemului de justiţie.

Că sunt şi alte categorii în situaţii destul de similare, este adevărat şi este rezonabil să se aştepte echilibrarea contractului social pe ansamblu (cu ajustări legate de diferenţe de speranţă medie de viaţă acolo unde e cazul).

Tot adevărat este şi faptul că ar fi putut fi soluţii mai bune decât cea propusă în prezent, dar nu pe aspectul cu vârsta de pensionare în sine.

Personal, cred, astfel, că dacă un stat face o greşeală, trebuie asumat şi un cost pentru rezolvare. Dar soluţia de compromis a unui stat trebuie să sacrifice de regulă din costul economic, nu, însă, costul simbolic.

De exemplu, poate ar fi meritat discutată o abordare în care cei care mai aveau maxim 5 ani până la pensie pe vechiul regim să poată ieşi la pensie pe acelaşi regim, dar cu pensia ajustată în jos la 80% din salariul net obişnuit (dacă nu ar opta pentru alternativa de mai jos).

Pentru ceilalţi magistraţi deja în sistem, cred că era preferabil de adus vârsta de pensionare la nivelul general de 65 de ani, dar cu suplimentarea salariului începând cu vârsta la care ar fi ieşit la pensie pe vechiul regim cu un procent semnificativ pro-rata din pensie.

De exemplu, cineva care are 18 ani vechime în prezent, când ar ajunge la 25 de ani vechime, ar primi o suplimentare a salariului cu 80% din 18/25 din pensia pe noul regim.

La 65 de ani s-ar trece la pensie normală pe noul regim (scăderea ar fi semnificativă, dar se poate economisi mult între timp şi noul nivel de venit ar fi, oricum, de tip occidental).

A treia problemă ţine de ce ar trebui să rezolve, de fapt, decidenţii politici cu privire la justiţie.

În loc să se preseze pentru menţinerea unui fel de târg al lui Faust care afectează însuşi sufletul justiţiei, cred că ar trebui pus «politicul» în faţa deficienţelor legitime.

O serie întreagă de aspecte au fost deja propuse public din diverse direcţii, aşa că nu o să insist.

Aş menţiona doar că politicul poate, de fapt, remedia destul de rapid şi la un cost relativ rezonabil mai multe aspecte – de la suplimentarea schemelor de personal şi echilibrarea sarcinii între unele instanţe şi niveluri de jurisdicţie, la îmbunătăţirea condiţiilor de lucru în spaţiile nemodernizate încă şi reducerea posibilităţilor de generare artificială de dosare şi de prelungiri exagerate (fără afectarea dreptului la apărare).[iv]

Concentrarea mult mai mult pe mecanisme şi reguli drepte (nu reguli pur şi simplu) este singura, însă, care poate facilita reechilibrarea rapidă a puterii simbolice şi ieşirea graduală din situaţia foarte riscantă - de etapă de destabilizare - în care am ajuns în ultimul an şi ceva. Mecanismele care facilitează artificial eficienţa politicilor penale, decizii discreţionare excesive sau speculaţii economice trebuie revăzute, cu asumarea unui cost economic dar cu remedierea aspectelor de putere simbolică.

Altfel, chiar dacă vom reuşi să evităm un colaps, riscăm să oscilăm între o «republică a procurorilor» şi «una a judecătorilor» şi să pierdem «republica» românilor pe drum.

*******