Ar fi bine dacă situaţia Ciprului ar fi doar o chestiune izolată, un moft al Uniunii Europene cu privire la paradisurile fiscale, o măsură de eficientizare economică drept contrabalans pentru împrumutul acordat, însă cred că este vorba despre ceva mult mai profund decât impozitarea depozitelor bancare, şi anume despre punerea în discuţie a fundamentului taxelor şi impozitelor, respectiv a rosturilor şi resorturilor suveranităţii naţionale.
Fie că se vorbea despre federalizarea Europei, fie că se avea în vedere o uniune de state mai profundă economic, politic şi juridic, de fiecare dată două aspecte blocau discuţiile: limitele suveranităţii şi resorturile impunerii. Germania conduce plutonul ţărilor care consideră că trebuie să primească anumite drepturi preferenţiale pentru aportul economic, în timp ce Marea Britania împreună cu Franţa, chiar, sunt ţările care se opun ca aceste drepturi preferenţiale să afecteze în vreun fel suveranitatea naţională cu perspectiva ei fiscală. Discuţiile şi negocierile pentru transformarea Europei într-o instituţie cu un grad de unitate mai accentuată, în care suveranitatea poate fi limitată şi altfel decât prin referendum au eşuat sau au fost puse între paranteze pentru o vreme.
Însă, criza economică a oferit o nouă perspectivă Germaniei, anume posibilitatea de a implementa conceptul de limitare a suveranităţii drept sancţiune respectiv de stabilire a sistemului de taxe şi impozite drept pedeapsă pentru un anumit comportament, să spunem mai puţin riguros în ceea ce priveşte consumul şi economiile. Germania a încercat lucrul acesta cu Grecia, însă firea năvalnică a grecilor a făcut ca Germania sa dea înapoi în demersul său. Prietenia economică dintre Germania şi Rusia raportată la prezenţa masivă a economiilor ruse în Cipru arată gradul de perseverenţă şi dorinţa de reuşită a Germaniei în ceea ce priveşte implementarea conceptului de „limitare a suveranităţii drept sancţiune“ şi „impunerea veniturilor drept pedeapsă“. Dacă nici o astfel de prietenie economică nu a putut sta în calea pragmatismului Germaniei cu privire la transformarea în măsuri efective a celor două concepte de mai sus, aceasta ar trebui să dea de gândit întregii Europe întrucât într-o situaţie identică cu a Ciprului se poate afla chiar şi Spania sau Italia, nu doar ţările mici.
Atât suveranitatea cât şi sistemul de impuneri au la bază ideea de solidaritate, chiar şi atunci când legiuitorul doreşte să impoziteze mai mult anumite sectoare economice (monopolurile naturale) sau anumite tranzacţii (drepturile litigioase); se ia mai mult de unde există mai mult, şi mai puţin de unde-i mai puţin. Este ceea ce se numeşte justiţia distributivă spre deosebire de cea comutativă. Suveranitatea şi impozitele au apărut din nevoia de coagulare socială şi nu din dorinţa de a pedepsi pe cineva pentru un comportament anume (de acumulare, spre exemplu).
În momentul de faţă, Uniunea Europeană este la o răscruce de drumuri dată de imposibilitatea de realizare a transferului accentuat de suveranitate pe cale convenţională şi voluntară respectiv de criza economică care a relevat cu mai multă asiduitate anumite comportamente economice, individuale dar şi colective (la nivel de ţări sau chiar de regiuni). Europa ar trebui să se întrebe dacă este pregătită să lase suveranitatea să fie limitată nu de cei care au născut-o ci de un terţ pentru că despre aceasta este vorba în impunerea depozitelor care depăşesc un anumit prag.
Impozitele subzistă pe muchia foarte fină a instinctului de proprietate prin raportare la instinctul de solidaritate. Conceptul de sancţiune aplicat impozitelor debalansează justul echilibru stabilit între cele două instincte accentuând reacţiile violente faţă de stat (evaziunea fiscală, spre exemplu). Gradul de asumare al impozitelor de catre contribuabil este direct proporţional cu gradul de conformare voluntară la plata acestora. Ideea de sancţiune nu contribuie în niciun fel la creşterea gradului de colectare a creanţelor fiscale întrucât afectează fundamental instinctul de proprietate al contribuabilului.
Este o greşeală să limitezi suveranitatea doar pentru că un anumit gen de comportament economic se dovedeşte a fi depăşit. După cum este contraproductiv să transformi impozitul în pedeapsă pentru a diminua deficitul bugetar. Suveranitatea şi sistemul de impuneri sunt instituţii cu un pronunţat caracter voluntar şi consensual; depăşirea limitei consensualismului afectează substanţa instituţiilor şi nu se mai vorbeşte despre impunere ci despre expropriere. Există instincte fundamentale, cum sunt acelea care stau la baza sistemului de impuneri, care nu pot fi „militarizate“ întrucât aceasta înseamnă un nou model de societate.
Despre aceasta este vorba în Cipru – despre tedinţa de a crea un nou model de societate, total străin de ceea ce s-a întâmplat până acum. Vom vedea dacă lumea este pregătită.
Mădălin Irinel Niculeasa este avocat coordonator al firmei Niculeasa Law Office
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
