Discuţiile recente din spaţiul public aduc în prim-plan oportunitatea listării la Bursa de Valori Bucureşti (BVB) a unor pachete minoritare din companiile de stat. Dincolo de polarizarea inerentă oricărei dezbateri ce implică patrimoniul statului, analiza acestui demers trebuie mutată din sfera discursului politic, predispus la extrapolări, în zona riguroasă a mecanismelor de guvernanţă corporativă.
Prin urmare, chestiunea fundamentală nu priveşte originea capitalului (fie el local sau internaţional), ci impactul pe care admiterea la tranzacţionare îl are asupra modului în care o societate de stat urmează a fi administrată şi controlată.
Vom începe cu un exemplu din practica internaţională care a demonstrat că listarea pachetelor minoritare nu echivalează cu pierderea controlului strategic sau oportunităţilor de către stat, şi anume Enel Group. Deşi statul italian şi-a diluat participaţia (deţinând în prezent aproximativ 23,6%), tranziţia de la o societate deţinută integral de stat la o societate listată a funcţionat ca un catalizator pentru a ca acesta să devină un jucător global. Implementarea cerinţelor stricte de pe piaţa de capital a transformat compania radical, statul beneficiind de pe urma capitalizării bursiere şi a dividendelor generate de un management eficientizat.
Astfel, odată ce o societate de stat face saltul către piaţa de capital, arhitectura sa internă se schimbă radical, fiind guvernată de două acte normative esenţiale: (i) Legea nr. 24/2017 privind emitenţii de instrumente financiare şi operaţiuni de piaţă (în continuare „Legea nr. 24”) şi (ii) OUG nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice (în continuare „OUG 109”). Analiza coroborată a acestor legi relevă principalele avantaje tehnice ale listării.
Lecturarea integrală a acestor acte normative poate fi descurajantă prin complexitatea lor tehnică. Deşi în spaţiul public se dezbat intens efectele listării, rareori discursul este însoţit de indicarea temeiurilor legale concrete, lăsând publicul fără posibilitatea de a verifica singur veridicitatea acestor afirmaţii. De aceea, am extras şi explicat în continuare o serie de articole-cheie, oferind cititorului exact instrumentul legal necesar pentru a înţelege ce modificări structurale apar, de fapt, odată ce o societate face salut la piaţa de capital.
În primul rând, societatea va avea un regim mult mai riguros privind auditarea, conform art. 65 alin. (4) şi art. 110 din Legea nr. 24.
Trebuie menţionat că odată ce acţiunile unei societăţi sunt admise la tranzacţionare pe bursă, aceasta devine automat o Entitate de Interes Public (în continuare „EIP”), în timp ce societăţile de stat nu devin automat EIP.
Coroborând cu art. 71 alin. (3) dintr-o altă lege specială (Legea nr. 162/2017) observăm că durată maximă a misiunii de audit efectuate la EIP este de 10 ani, legea forţând o rotaţie a auditorului pentru a preveni „familiaritatea” şi a asigura obiectivitate. În paralel, o companie de stat poate păstra aceeaşi firmă de audit la nesfârşit, ceea ce poate crea în timp o relaţie de subordonare între managementul numit politic şi auditor. Astfel, listarea acţionează ca un poliţist, garantând că evaluarea companiei rămâne imparţială şi complet decuplată de influenţele politice.
În al doilea rând, listarea la bursă pune capăt monopolul absolut al statului în consiliul de administraţie. Conform art. 85 din Legea nr. 24, membrii consiliului de administraţie pot fi aleşi prin metoda votului cumulativ, iar aplicarea acestei metode devine obligatorie dacă este cerută de un acţionar semnificativ. Orice prevedere din actul constitutiv care restrânge acest drept este considerată nescrisă. Aceasta permite minoritarilor să îşi trimită reprezentanţi în board. Odată ajuns în board, reprezentantul minoritarilor are acces nelimitat la toate documentele societăţii. Acest lucru transparentizează forţat societatea.
În al treilea rând, răspunderea managementului devine mai severă. Este adevărat că răspunderea penală a administratorilor există şi în societăţile de stat nelistate. Însă, diferenţa pe care o aduce Legea nr. 24 este trecerea la un câmp al expunerii mult mai larg. În timp ce o societate „închisă” are duşmani politici, o societate listată la bursă este atent urmărită atât de ASF, cât şi de proprii investitori. Din acest motiv poziţiile în consiliul de administraţie al unei societăţi listate la bursă este foarte incomod pentru persoane nepregătite profesional.
În al patrulea rând, în cazul unui conflict, „legea pieţei” primează. Conform art. 26 din OUG 109, dacă apar contradicţii între OUG 109 şi Legea nr. 24, se aplică cu prioritate legislaţia pieţei de capital. Coroborând aceste aspecte cu argumentele precedente, putem conchide că o companie 100% de stat aplică OUG 109 doar sub supravegherea Guvernului în timp ce o companie listată la bursă este obligată să respecte cu stricteţe reglementările celor 2 acte normative, fiind mult mai controlată.
În concluzie, miza reală a listării nu este aşadar o simplă tranzacţie de acţiuni, ci un transfer de autoritate. În acest nou ecosistem, transparenţa nu mai este o opţiune, ci o obligaţie de piaţă. Obligaţia de a raporta în timp real orice schimbare, sub sancţiunea pierderii încrederii investitorilor, este un mecanism benefic care forţează statul să se comporte ca un acţionar responsabil şi profesionist.
