Dacă în primii 17 ani de după 1989 PIB-ul României a crescut cu aproximativ 50 de miliarde de euro, în următorii 17 ani (2007-2023), care au coincis cu aderarea şi integrarea graduală în UE, s-a înregistrat o creştere de 227 mld de euro, la 324,4 mld euro (sfârşitul anului 2023). Fondurile europene de care a beneficiat România (93 de mld de euro), împreună cu intrările de investiţii străine directe (84 de miliarde de euro în aceeaşi perioadă) şi cu remitenţele trimise de către lucrătorii români din străinătate (74 de miliarde de euro) au contribuit decisiv la transformarea structurală a economiei româneşti şi au impulsionat realizarea unei dublări a convergenţei veniturilor relativ la media europeană. Dacă scădem din intrările de fonduri europene contribuţia cumulată a României la bugetul UE (27,6 mld euro), iar din intrările de ISD soldul cumulat al creditelor intra-firmă în perioada analizată (20 de mld euro), rezultă că remitenţele diasporei au reprezentat cea mai importantă sursă netă externă de care a beneficiat economia românească.
Datorită acestor intrări de valută care au stimulat cererea agregată şi producţia potenţială, România a înregistrat cel mai rapid avans dintre ţările ECE, PIB pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare avansând de la 40% din media UE în 2006 la 78% în 2023, ceea ce ne plasează pe locul 20 în prezent, în faţa a 6 ţări ECE (Bulgaria, Letonia, Slovacia, Croaţia, Ungaria şi Polonia) şi a unei ţări sudice (Grecia). O dinamică similară a înregistrat productivitatea orară a muncii, exprimată în funcţie de paritatea puterii de cumpărare, care s-a majorat de la 41% din media UE în 2006 la 74% în 2023, manifestându-se o creştere accelerată începând cu 2017. Astfel, România a depăşit cu 8 puncte procentuale Polonia şi cu 4 puncte procentuale productivitatea din Ungaria.
Convergenţă naţională, dar cu viteze diferite la nivel regional
Cu toate acestea, beneficiile convergenţei naţionale a veniturilor nu sunt omogen distribuite în România, aspect care rezultă şi din analiza decalajelor la nivelul regiunilor de dezvoltare. Ca regulă, toate regiunile României au înregistrat creşteri superioare mediei europene după aderarea la UE, dar ritmurile au fost diferite, favorizând creşterea uşoară a divergenţei interne dintre regiuni.
Astfel, înainte de aderarea la UE, şase dintre cele opt regiuni erau în top 15 cele mai sărace regiuni NUTS 2 la nivel european, regiunea Nord Est fiind a doua cea mai puţin dezvoltată (PIB pe locuitor fiind la 24% din media UE), iar regiunea Bucureşti Ilfov fiind a 136-a ca nivel de dezvoltare dintre cele 242 regiuni europene NUTS 2, PIB-ul pe locuitor fiind de aprox. 89% din media comunitară.
În schimb, în anul 2022, numai regiunea de Nord Est (PIB pe locuitor de 46% din media UE) se mai situa în topul european al celor mai sărace 15 regiuni NUTS 2, pe locul 8, în timp ce alte regiuni, precum Centru şi Nord Vest au atins un nivel de cel puţin 70% din media UE, depăşind mai multe regiuni din Bulgaria, Polonia, Ungaria, Grecia, Italia şi Spania. Regiunea Bucureşti Ilfov şi-a dublat viteza de convergenţă relativ la media comunitară, ajungând a opta cea mai dezvoltată regiune din UE. De altfel, aproximativ jumătate din creşterea veniturilor/locuitor la nivel naţional relativ la media europeană a fost rezultatul contribuţiei regiunii Bucureşti Ilfov, care a produs 28,3% din PIB naţional în 2022, comparativ cu 23,5% în 2006.
Din perspectiva contribuţiei la PIB naţional, aderarea la Uniunea Europeană a favorizat într-o măsură mai mare capitala şi câteva aglomerări urbane mari (Cluj, Iaşi şi Timişoara), singurele care au înregistrat ritmuri mai mari de creştere a PIB relativ la media naţională de 150%. Astfel, judeţul Cluj a produs 5,2% din PIB-ul României în 2021, comparativ cu 3,9% în 2006, judeţul Iaşi a contribuit cu 3,5%, cu 0,7 puncte procentuale peste nivelul din 2006, iar judeţul Timiş a avut o pondere de 4,6%, cu 0,2 puncte procentuale mai mult decât în 2006.
Capitala a atras aproximativ două treimi din fluxurile de ISD naţionale, dar şi forţă de muncă, tendinţa aglomerărilor fiind aceea de a atrage capital şi lucrători şi de a creşte mai mult decât regiunile mai puţin dezvoltate. Judeţul care a înregistrat cea mai importantă contracţie (de aprox. 1 punct procentual) este Argeş care a contribuit în 2021 cu 2,5% din PIB-ul întregii ţări, în ciuda faptului că a devenit un cluster al industriei auto. De asemenea, judeţele Bihor, Bacău, Constanţa, Hunedoara au înregistrat creşteri inferioare mediei naţionale, iar proporţia acestora în PIB total s-a redus cu câte 0,5 puncte procentuale. În anul 2022, regiunea Bucureşti Ilfov a produs cât regiunile Nord Est, Sud Est şi Sud Vest Oltenia la un loc, echivalentul contribuţiei a 17 judeţe ale României.
Exceptând regiunea Bucureşti Ilfov, unde s-a înregistrat o creştere a populaţiei cu aproximativ 3% în perioada 2007-2023, în toate celelalte populaţia s-a redus între 7% (Regiunea de Nord Vest), 17% (Regiunea Sud Est), respectiv 19% (Regiunea Sud Vest Muntenia). Migraţia, dar şi sporul demografic negativ, au contribuit la scăderea populaţiei rezidente cu 10% la nivelul întregii ţări.
Realitatea. Ce ascunde dublarea convergenţei PIB/locuitor relativ la media UE?
La prima vedere, avansul PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare de după aderarea la UE creează percepţia unei ţări fruntaşe în grupul ţărilor ECE, care a valorificat într-o măsură superioară avantajele integrării în spaţiul economic european. Dincolo de performanţa remarcabilă a PIB/locuitor şi a productivităţii muncii, modelul economic şi social al României înregistrează o convergenţă redusă nu doar cu media europeană, ci şi cu grupul ţărilor ECE, ceea ce constituie un semnal de alarmă privind sustenabilitatea modelului actual. În plus, progresele de după aderarea la Uniunea Europeană sunt lente, singura excepţie fiind regiunea capitalei care tinde să depăşească dintr-o perspectivă economică şi socială chiar şi cele mai competitive ţări europene.
Pentru a încadra România şi regiunile de dezvoltare ale acesteia la nivel european am recurs la o analiză eficienţă-echitate, în care eficienţa este măsurată prin rata de ocupare a populaţiei 20-64 de ani (abscisa graficului de mai jos), iar echitatea socială prin rata riscului de sărăcie după transferuri sociale (ordonata graficului).
Majorarea ratei ocupării constituie atât o dovadă a adaptării rapide a companiilor şi a populaţiei apte de muncă la mediul economic, asigurând totodată creşterea venitului disponibil şi reducerea ratei riscului de sărăcie, adică a proporţiei persoanelor al căror venit disponibil echivalent este inferior pragului de 60% din venitul median naţional. În plus, creşterea ocupării coroborată cu majorarea numărului de contribuabili la bugetul general consolidat permit obţinerea unor venituri bugetare mai mari, reducerea deficitului bugetar şi, eventual, asigurarea unor resurse bugetare pentru scăderea sărăciei anumitor categorii sociale defavorizate. Astfel, se poate concluziona că un model economic şi social sustenabil este acela caracterizat prin majorarea ocupării şi reducerea ratei sărăciei, în concordanţă cu strategiile asumate la nivel european în ultimii 25 de ani.
Ţările UE au fost grupate în patru submodele în funcţie de anumite caracteristici economice, sociale şi geografice comune, valorile aferente submodelelor calculându-se pe baza mediei ponderate, factorii de ponderare fiind populaţia aptă de muncă, respectiv, populaţia totală.
a)Submodelul ţărilor ECE (S.ECE, în grafic) include cele 11 ţări, foste comuniste, care au aderat în ultimii 20 de ani la UE. Sunt cele mai dinamice economii europene, care, pe de o parte, au atras fluxuri importante de ISD şi fonduri europene, dar, pe de altă parte, s-au caracterizat printr-o migraţie masivă a populaţiei către ţările dezvoltate şi prin manifestarea unor deficite interne de forţă de muncă.
b)Submodelul ţărilor sudice (prescurtat S.S) include Italia, Spania, Grecia, Portugalia, Malta şi Cipru, primele patru dintre acestea fiind recunoscute prin decalajele regionale interne semnificative, prin polarizarea veniturilor şi prin problemele bugetare din deceniul trecut care au redus rata de creştere economică potenţială pe termen mediu concomitent cu creşterea ratei şomajului şi a ratei sărăciei.
c)Submodelul continental (prescurtat S.C) include Germania, Franţa, Austria, Belgia şi Luxemburg, primele două economii constituind nucleul uniunii economice şi monetare şi producând aproximativ jumătate din producţia acesteia. Modelul economic al Germaniei a fost unul de succes până acum 2-3 ani, fiind favorizat de reformele de pe piaţa muncii, de adoptarea unor forme flexibile de angajare a salariaţilor în timpul crizei financiare, de costurile reduse ale resurselor utilizate de către sectorul industrial, de extinderea pieţei de desfacere în cadrul uniunii monetare, dar şi de creşterea cererii externe, în special din China.
d)Submodelul nordic (prescurtat S.N) include Olanda, Danemarca, Suedia şi Finlanda, fiind cel mai competitiv la nivel european, atât din perspectiva capacităţii de inovare şi de adoptare a noilor tehnologii digitale, cât şi a inegalităţilor sociale reduse, respectiv a situaţiei bugetare sustenabile. Taxele practicate sunt printre cele mai ridicate din UE, dar se manifestă un grad ridicat de conformare la plată, atât ca urmare a serviciilor publice de calitate oferite sectorului privat, cât şi datorită stabilităţii şi predictibilităţii garantate mediului de afaceri. Rata ocupării este cea mai ridicată din UE, ca urmare a promovării unor contracte de muncă flexibile concomitent cu anumite măsuri de protecţie socială, în special pentru categoriile mai puţin integrate pe piaţa muncii, precum tinerii, femeile şi persoanele în vârstă.
În graficul următor am reflectat traiectoria României şi a regiunilor componente în 2023 (notaţiile cu negru) relativ la anul 2007 (notaţiile cu roşu), prin comparaţie cu media UE, cu cele patru submodele şi cu câteva dintre ţările europene. Principalele concluzii desprinse din analiza realizată sunt următoarele:
a)România, în ansamblul său, are caracteristici similare cu cele ale ţărilor sudice, iar progresele din ultimii 16 ani au fost printre cele mai reduse dintre ţările ECE. De altfel, în 2023, România a fost cea mai izolată ţară a submodelului ECE, în special ca urmare a progreselor lente privind rata ocupării.
b)România înregistrează cea mai redusă rată de ocupare în cadrul submodelului ECE, iar rata sărăciei s-a redus cu aproximativ 4 puncte procentuale în 16 ani, fiind comparabilă cu cea din ţările Baltice şi din Bulgaria. Totuşi, evoluţia nu a fost una liniară, proporţia celor aflaţi în sărăcie relativă atingând o valoare maximă de 25,4% în anul 2015. Începând cu 2017, creşterea numărului de angajaţi, majorarea succesivă a salariului minim, a pensiilor şi a anumitor transferuri sociale au contribuit la reducerea ratei sărăciei cu peste 4 puncte procentuale în 6 ani. În anul 2023, aproximativ o cincime din populaţia din România a avut un venit mai mic de 1200 de lei, nivel care corespunde cu pragul de 60% din venitul median naţional.
c)România a depăşit Ungaria şi Polonia ca PIB pe locuitor, dar progresele în privinţa ratei ocupării au fost de patru ori mai reduse, iar proporţia populaţiei cu risc de sărăcie este cu cel puţin 50% mai ridicată decât în respectivele ţări. De asemenea, Bulgaria a depăşit semnificativ dinamica României în privinţa ratei ocupării, deşi se situează pe ultimul loc la nivel european în privinţa standardului de viaţă. Astfel, România este singura economie ECE a cărei rată a ocupării din 2023 a fost sub 70%, în condiţiile în care Bulgaria a avut o rată a ocupării de 76%, Polonia de 78%, iar Ungaria una de 81%.
d)Dintre regiunile de dezvoltare ale României, şase au înregistrat o dinamică similară ca sens cu cea naţională, ca urmare a creşterii ratei ocupării şi reducerii ratei riscului de sărăcie. În schimb, celelalte două regiuni (Centru şi Vest) s-au caracterizat prin majorarea ratei sărăciei cu aproximativ 6-7 puncte procentuale, ceea ce le-a apropiat mai degrabă de situaţia ţărilor sudice. Pe de o parte, trei dintre regiuni (Nord Est, Sud Vest Oltenia şi Sud Est) sunt într-o zonă de periferie extremă în special din cauza unor rate ale riscului de sărăcie printre cele mai ridicate din UE, dar, pe de altă parte, regiunile Bucureşti Ilfov şi Nord Vest au înregistrat performanţe superioare celor la nivel naţional, prima dintre regiuni având cea mai redusă rată a riscului de sărăcie din întreaga UE, iar cea de-a doua apropiindu-se de valorile medii la nivel european.
Cum poate fi restabilit modelul economic şi social al României?
Modelul actual nu mai pare a fi sustenabil, fără creşterea cu cel puţin 10% a ratei de ocupare şi a numărului de contribuabili. Numărul de salariaţi a atins în 2024 un nivel maxim al ultimilor 24 de ani, majorându-se cu 13% relativ la 2007, mai mult de jumătate din creştere producându-se în ultimii patru ani.
Companiile reclamă deficitul de forţă de muncă, se apelează la forţă de muncă din Asia, aglomerările urbane atrag forţa de muncă a zonelor apropiate, iar cei aflaţi în zonele mai puţin dezvoltate şi mai departe de o aglomerare urbană importantă economic îşi găsesc în continuarea evadarea financiară în exteriorul ţării. Aglomerările au în continuare potenţial de creştere a ratei ocupării, dar este obligatorie majorarea ratei de ocupare şi în regiunile mai puţin dezvoltate.
Fondurile europene sunt un mijloc prin care rata de ocupare poate creşte, deoarece finanţează investiţiile private, îmbunătăţirea competenţelor forţei de muncă, contribuind totodată la asigurarea unor condiţii de bază (infrastructură rutieră, digitală, alimentare cu apă, cu gaze naturale etc) necesare pentru atragerea de investiţii private şi de forţă de muncă. Din această perspectivă, creşterea exponenţială a numărului de km de autostradă finalizaţi şi aflaţi în execuţie din ultimii 2 ani constituie un semnal pozitiv pentru investitori, dar nu conduce în mod automat la apariţia şi dezvoltarea iniţiativei antreprenoriale în zonele mai sărace. Esenţială va fi disponibilitatea resursei umane apte de muncă din respectivele regiuni, aspect care poate fi obţinut prin reducerea voluntară a migraţiei sezoniere, prin stimularea întoarcerii unei părţi din diasporă, prin încurajarea mobilităţii către anumiţi poli mai mici de creştere din proximitate, respectiv prin acordarea de stimulente fiscale care să vizeze integrarea pe piaţa muncii a categoriilor defavorizate.
Marius Marinaş este Profesor ASE/Facultatea de Economie Teoretică şi Aplicată
