În mai puţin de o lună, România va intra în al XX-lea an de apartenenţă la Uniunea Europeană, perioadă caracterizată printr-o convergenţă accelerată a productivităţii şi veniturilor, dar şi prin acumularea unor dezechilibre macroeconomice în ultimii ani. Astfel, deficitele bugetare şi comerciale ridicate, respectiv, majorarea costurilor salariale unitare, contribuie la îngustarea marjei de intervenţie a decidenţilor de politici publice, reduc rezilienţa economiei la şocuri şi afectează capacitatea viitoare de recuperare a decalajelor. Vulnerabilităţilor interne li se adaugă un context economic extern caracterizat atât prin provocări tehnologice digitale, în special AI, cât şi prin încetinirea creşterii economice, ceea ce afectează comenzile externe pentru bunurile şi serviciile produse autohton. În consecinţă, discursul unora dintre reprezentanţii mediului de afaceri din România s-a schimbat treptat de la o abordare relativ optimistă, cu planuri de extindere, la una orientată spre controlul mai eficient al costurilor, inclusiv prin disponibilizări de personal. Salariile din mai multe sectoare economice sunt considerate a fi prea mari, iar anumite companii plănuiesc relocarea activităţii către India, Maroc sau Bulgaria.
Dacă acum 20 de ani, producţia de tip lohn din textile şi încălţăminte şi-a pierdut suflul odată cu aderarea la UE, pare că suntem în pragul momentului în care lohn-ul de rit nou, sub forma externalizării operaţionale şi funcţionale (platforme de asamblare a componentelor auto, IT outsourcing sau servicii pentru afaceri de tip BPO/SSC) îşi poate pierde masiv din relevanţă. Dacă acum două decenii, o parte dintre echipamentele industriale erau transferate către ţări cu salarii relativ mai reduse decât România, precum Vietnam sau Bangladesh, în prezent, relocările de servicii vor îngloba tot know-how-ul cu care a contribuit personalul din România.
Conform cadrului schiţat anterior, pare că modelul de convergenţă economică al României riscă să intre într-un blocaj competitiv, caracteristic capcanei venitului mediu. Conform Raportului Băncii Mondiale (The Middle-Income Trap, 2024), economiile ajunse într-o zonă intermediară de dezvoltare tind să înregistreze randamente tot mai reduse pe măsură ce pierd avantajul costurilor (salariale) reduse. Pentru a depăşi această etapă, trebuie accelerată tranziţia către un model de competitivitate bazat pe factori precum calitatea capitalului uman, capacitatea de inovare, sofisticarea tehnologică şi specializarea în producerea de bunuri cu valoare adăugată ridicată, într-un cadru al consolidării capitalului autohton.
Pe de o parte, România se clasează pe locul 26 al celor mai complexe economii la nivel global, ca urmare a diversificării exporturilor (The Atlas of Economic Complexity, Universitatea Harvard, 2025), ceea ce favorizează îmbunătăţirea competitivităţii non-cost. Pe de altă parte, ecosistemul de inovare din România este cel mai puţin dezvoltat din Uniunea Europeană (European Innovation Scoreboard, Comisia Europeană, 2025), ceea ce demonstrează o slabă capacitate de adaptare la un nou model de convergenţă. Companiile multinaţionale au constituit vectorii îmbunătăţirii complexităţii, importul serviciilor mai avansate (proiectare, inginerie, dezvoltare software etc.) fiind înlocuit parţial cu prestarea acestora în cadrul unor filiale localizate autohton. Totuşi, evitarea capcanei de stagnare la un nivel mediu de dezvoltare presupune nu doar transfer de tehnologie, ci şi construirea unei baze tehnologice autohtone capabilă să susţină activităţi cu valoare adăugată ridicată.
Nu se poate nega rolul investiţiilor străine în transformarea structurală a economiei şi în creşterea complexităţii exporturilor, dar nu toate generează o dezvoltare economică sustenabilă. Astfel, o parte dintre investiţii au vizat activităţi cu valoarea adăugată redusă în care a contat exclusiv avantajul salariilor mai reduse, caz în care efectele de antrenare asupra furnizorilor locali au fost limitate. Influenţa capitalului străin asupra convergenţei economice a fost decisivă, dar strategiile corporative nu sunt întotdeauna concordante cu provocările actuale de dezvoltare ale economiei României. În contextul reducerii intrărilor de investiţii străine şi al plafonării randamentelor acestora, decizia strategică dominantă pare a fi aceea a extragerii valorii din configuraţia tehnologică existentă. Astfel, repatrierile de profituri obţinute în România şi plăţile interne pentru servicii externe de management, consultanţă, juridice şi pentru proprietate intelectuală au crescut cu aproximativ 50% cumulat în 2023 şi 2024 relativ la precedenţii doi ani, în timp ce profiturile reinvestite s-au redus. Prin urmare, majorările salariale nu mai au corespondent în creşterea eficienţei, generând presiuni asupra costurilor medii de producţie şi erodând competitivitatea externă.
În conformitate cu experienţa altor ţări ECE, rezultă că procesul de convergenţă economică trebuie să se fundamenteze nu doar pe capital străin, ci şi pe consolidarea unei baze antreprenoriale interne, inclusiv prin facilităţi fiscale şi sprijin pentru extinderea afacerilor în afara ţării.
Din sinteza evoluţiilor menţionate anterior, rezultă un risc relativ ridicat de apropiere a economiei României de zona vulnerabilă a capcanei venitului mediu. În acest sens, prezentul articol propune o analiză diagnostic preliminară a componentei de cost salarial a competitivităţii externe, prin raportare la debutul integrării europene şi la evoluţiile altor şase ţări ECE. Articolul este structurat pe baza concluziilor obţinute din analiza convergenţei productivităţii şi salariilor, respectiv a evaluării competitivităţii axate pe costul salarial unitar. Analiza extinsă se regăseşte în cadrul publicaţiei DEPE Report, o iniţiativă a Centrului de Analiză şi Politici Economice din cadrul Departamentului de Economie şi Politici Economice al Facultăţii de Economie, ASE.
Având în vedere caracterul multidimensional al competitivităţii, o parte dintre componentele non-cost ale acesteia – transformările tehnologice, gradul de complexitate a bunurilor exportate şi tranziţia către activităţi cu valoare adăugată ridicată – vor fi abordate într-o analiză ulterioară, complementară prezentei diagnoze.
Consider că ne aflăm într-un punct de inflexiune al modelului de convergenţă economică, deoarece România nu mai este atât de ieftină din perspectiva costurilor salariale pentru a concura economiile emergente, dar nici suficient de competitivă pentru a se apropia şi mai mult de standardele economiilor dezvoltate. În acest context, devine esenţială realizarea unui Proiect de ţară, fundamentat pe evaluarea riguroasă a stadiului actual al convergenţei economice şi pe identificarea mecanismelor capabile să asigure sustenabilitatea creşterii economice, accelerarea transformărilor structurale şi sporirea rezilienţei la şocuri, astfel încât să evităm intrarea în capcana venitului mediu.
1.România a înregistrat cea mai rapidă creştere a productivităţii orare a muncii (în PPS) din UE
Exprimarea productivităţii muncii şi a costurilor salariale în standardul puterii de cumpărare (PPS) elimină diferenţele dintre nivelurile de preţ ale economiilor UE şi permite compararea acestora din perspectiva convergenţei economice.
Intrările masive de capital în ţările ECE, ca urmare a investiţiilor străine directe şi fondurilor structurale, precum şi integrarea acestora în lanţurile globale de valoare, au impulsionat creşterea productivităţii muncii după aderarea la UE. Ritmurile cele mai ridicate s-au înregistrat în economiile mai puţin eficiente în urmă cu două decenii (România şi Bulgaria), în timp ce Slovenia, Cehia şi Slovacia au evoluat într-un ritm mai moderat, în concordanţă cu mecanismul clasic al beta convergenţei. România a consemnat o creştere medie anuală de 6,2%, care i-a permis să avanseze de la 40% din media europeană în 2007 la 74% în 2024, depăşind valorile din Ungaria şi Polonia.
Rata de creştere a costurilor salariale orare (PPS) a fost superioară celei a productivităţii muncii, pe fondul unor tensiuni persistente pe pieţele muncii din ţările ECE, precum migraţia externă, restrângerea ofertei interne de forţă de muncă şi deficitul de competenţe. Costul salarial orar din România a crescut în medie cu 6,6% pe an, de la 33% în 2007 la 66% în 2024 din media UE, puterea de cumpărare a salariului depăşind valorile din Ungaria şi Polonia (aproximativ 58%). În 2024, România s-a caracterizat printr-un raport favorabil între eficienţă şi remunerare salarială, astfel că la un cost salarial de 1 euro (PPS) a rezultat o productivitate de 1,74 euro (PPS), superioară mediei europene (Tabelul 1).
2. Competitivitatea prin cost a României s-a deteriorat semnificativ în ultimii 10 ani, mai sever în sectorul manufacturier decât în sectorul TIC
Procesul de convergenţă economică presupune nu doar reducerea decalajelor privind puterea de cumpărare, evaluată pe baza PPS, ci şi consolidarea competitivităţii externe, prin majorarea cotei de piaţă externe, diversificarea şi sofisticarea exporturilor, respectiv prin creşterea valorii adăugate interne încorporate în bunurile şi serviciile exportate. Acest proces este influenţat atât de factori non-cost, precum transformările tehnologice şi capacitatea de inovare, cât şi de evoluţia preţurilor relative ale bunurilor, dimensiune a competitivităţii asupra căreia mă voi concentra în cadrul acestui articol.
Indicatorul standard utilizat pentru a evalua presiunile asupra competitivităţii prin cost este costul salarial unitar (unit labour cost, ULC), calculat caraport între costul salarial orar nominal şi productivitatea reală orară a muncii (volume, în preţurile din 2020). Acesta reflectă câte unităţi monetare (naţionale) de cost salarial sunt necesare pentru a produce o unitate de valoarea adăugată. Dacă dinamica salariilor o depăşeşte pe cea a productivităţii, costul salarial unitar se majorează, indicând că fiecare unitate produsă devine mai costisitoare din perspectiva contribuţiei lucrătorilor. Conform Comisiei Europene (Alert Mechanism Report 2026), costul salarial unitar al României a înregistrat în perioada 2022-2024 cea mai mare creştere din UE (de 51%), ceea ce semnalează deteriorarea semnificativă a competitivităţii prin cost pe fondul şocurilor inflaţioniste recente.
Totuşi, acest indicator este calculat la nivelul întregii economii şi include şi sectoare care nu sunt expuse direct concurenţei internaţionale, precum administraţia publică sau construcţiile. Prin urmare, am decis să concentrez analiza exclusiv asupra sectoarelor concurenţiale (tradable), în cazul cărora avantajul relativ de cost este relevant. Am selectat cele mai reprezentative sectoare tradable pentru bunuri şi servicii – sectorul manufacturier, care generează 87% din exporturile de bunuri, şi sectorul TIC, responsabil pentru 27% din exporturile de servicii ale României.
2.1 În România, salariile orare din sectorul TIC au fost în 2024 de 3.1 ori mai mari decât în sectorul manufacturier, relativ la un diferenţial european de 40%
Costurile salariale orare au fost exprimate în monedele naţionale, iar dinamica acestora a fost evaluată în funcţie de nivelul de referinţă din 2006, calculat în euro şi comparat cu media UE. În ambele sectoare analizate s-a manifestat un proces de convergenţă a salariilor, mai accentuat în ţările ale căror costuri erau iniţial de cel mult 30% din media europeană, precum România şi Polonia (Figurile 1a şi 1b). Salariile din sectorul TIC al României au crescut, în medie, cu aproximativ 10.5% pe an, depăşind ritmul din sectorul manufacturier, chiar dacă nivelul din 2006 era relativ mai ridicat în raport cu media UE. Astfel, costul salarial orar s-a majorat de la 22.7 lei în 2006 la 137.5 lei în 2024, comparativ cu un cost actual de 44.2 lei în sectorul manufacturier. Creşterile salariale din sectorul manufacturier au fost rezultatul migraţiei externe, deficitului de forţă de muncă, inclusiv al celei calificate, majorărilor succesive ale salariului minim şi indexărilor în funcţie de rata inflaţiei. În sectorul TIC, intensiv în capital uman, au contat suplimentar eficienţa marginală mai ridicată a muncii, rigiditatea ofertei de specialişti şi concurenţa globală pentru talente.
2.2. Productivitatea reală a muncii din sectorul TIC al României este cea mai ridicată dintre ţările ECE analizate, reprezentând 80% din media UE (în euro, preţurile din 2020)
În sectorul manufacturier, intensiv în forţă de muncă, productivitatea reală a muncii creşte relativ mai lent, fiind dependentă de noi investiţii în capital fix şi în tehnologie, respectiv de repoziţionarea pe segmente cu valoarea adăugată mai mare în cadrul lanţurilor globale. În absenţa acestor transformări structurale, companiile vor deveni mai vulnerabile la creşterile salariale. În schimb, sectorul TIC este intensiv în capital uman, iar nivelul şi dinamica productivităţii sunt superioare datorită competenţelor avansate ale angajaţilor, implementării rapide a noilor tehnologii digitale şi capacităţii sporite de valorificare a rezultatelor inovării.
Dinamica productivităţii reale a muncii confirmă ipoteza beta convergenţei, într-o măsură uşor mai pronunţată în sectorul manufacturier, întrucât economiile cu un stoc mai redus de capital şi de tehnologie în 2006 au avut ulterior rate de creştere relativ mai ridicate (Figurile 2a şi 2b). Creşterea stocului de capital şi transferul de know-how au favorizat creşterea puternică a eficienţei în subsectoarele manufacturiere integrate în lanţurile de valoare coordonate de către companii germane, tendinţă vizibilă în majoritatea ţărilor ECE, mai puţin în cazul Ungariei. România reprezintă un caz particular în regiunea ECE, întrucât câştigurile de productivitate din sectorul TIC au depăşit cu 77% pe cele din sectorul manufacturier. De altfel, productivitatea reală a muncii din sectorul TIC autohton s-a triplat relativ la 2006, ajungând la 80% din nivelul mediu al UE.
2.3 Cursul de schimb a compensat parţial deteriorarea competitivităţii prin cost a României, generată de creşterea costului salarial unitar relativ la UE
Creşterea costurilor salariale unitare din ţările ECE (exprimate în monedă naţională) peste nivelul din UE, scumpeşte relativ bunurile exportate, apreciază cursul real de schimb efectiv şi erodează competitivitatea externă. Totuşi, acest efect poate fi compensat într-o anumită măsură prin deprecierea monedei naţionale, care ieftineşte exporturile de bunuri şi servicii autohtone exprimate în valută. Prin urmare, cursul real de schimb efectiv pe baza ULC relativ (REER-ULC) este considerat a fi cel mai adecvat indicator pentru a evalua, în dinamică, pierderile sau câştigurile de competitivitate externă.
Am construit acest indice pentru ambele sectoare tradable, utilizând datele Comisiei Europene (Price and Cost Competitiveness Data Section) referitoare la cursul nominal de schimb efectiv (NEER). Spre deosebire de cursul valutar bilateral standard, NEER este creat pentru fiecare ţară a UE pe baza unui coş de cursuri valutare bilaterale, ponderat cu structura comerţului unei ţări în funcţie de partenerii comerciali din UE.
În ţările cu regimuri valutare fixe sau cvasi-fixe, precum Slovenia, Slovacia şi Bulgaria, creşterea costului salarial unitar relativ la UE s-a transmis aproape integral în aprecierea cursului real de schimb, ceea ce a scumpit în termeni relativi produsele exportate şi a amplificat presiunea asupra competitivităţii externe (Figurile 3a şi 3b). În schimb, în ţările ECE în care moneda naţională s-a depreciat pe parcursul celor trei subperioade analizate (2007-2012, 2013-2019 şi 2020-2024), precum Ungaria şi România, ajustarea cursului nominal a neutralizat parţial majorările de salarii peste productivitate, ceea ce a limitat aprecierea reală şi a atenuat pierderea de competitivitate externă.
Câştigurile iniţiale de productivitate, împreună cu efectele crizei financiare asupra pieţelor muncii din ţările ECE, au temperat creşterea costului salarial unitar între 2007 şi 2012, manifestându-se ieftinirea în termeni reali a bunurilor manufacturate în Polonia, România şi Cehia, respectiv a serviciilor TIC în România şi Cehia.
Începând cu anul 2013, toate ţările ECE, cu excepţia Slovaciei, au manifestat o tendinţă de apreciere reală în sectorul manufacturier, pe fondul creşterii relative a ULC şi al unei volatilităţi valutare reduse. Intrările de investiţii străine directe, de fonduri europene şi de remitenţe, precum şi reducerea aversiunii globale la risc timp de zece ani, au susţinut stabilitatea monedelor naţionale şi au limitat deprecierea nominală, chiar şi în economiile cu deficite comerciale persistente, precum România şi Polonia. În plus, accentuarea integrării economiilor ECE în segmentele backward şi forward ale lanţurilor globale de valoare amplifică reacţia competitivităţii externe atât la aprecierea, cât şi la deprecierea cursului de schimb, astfel că reducerea volatilităţii de pe piaţa valutară pare a constitui o strategie optimă pentru mediul de afaceri.
Sectorul TIC a urmat o traiectorie similară celei din sectorul manufacturier, în sensul creşterii costurilor unitare relative în raport cu UE, însă amplitudinea variaţiei REER-ULC a fost diferită. Între 2007 şi 2012, aprecierea reală a fost mai accentuată în Bulgaria, Cehia şi Polonia, datorită creşterilor salariale semnificative în raport cu câştigurile reduse de productivitate. După 2020, sectorul TIC a înregistrat o apreciere reală mai moderată decât în sectorul manufacturier, în special în România şi Ungaria, unde creşterea eficienţei a atenuat majorarea ULC şi, implicit, presiunea de apreciere reală a serviciilor exportate.
2.4 România deţine încă un avantaj structural de cost (salarial) relativ la UE şi la celelalte ţări ECE, mai pronunţat în cazul sectorului TIC
Acum două decenii, majoritatea ţărilor ECE aveau un avantaj de cost salarial relativ la Uniunea Europeană, avantaj care s-a erodat treptat din cauza deteriorării competitivităţii, precum am explicat în precedentele secţiuni.
Această evoluţie este absolut firească dacă este judecată în contextul corecţiei decalajelor iniţiale, al deficitului de forţă de muncă specializată, al convergenţei salariilor, al fluxurilor de investiţii străine, al transformărilor tehnologice şi al orientării către activităţi cu valoare adăugată mai ridicată. Prin urmare, creşterea costului salarial unitar nu reprezintă o fatalitate structurală pentru acele economii care au realizat o tranziţie accelerată către competitivitatea non-cost.
Totuşi, pierderea avantajului de cost rămâne o provocare pentru acele ţări în care companiile au mizat predonominant pe o competitivitate prin preţ, nu pe inovare şi pe specializare în produse cu valoare adăugată ridicată. În consecinţă, presiunile salariale nu mai au corespondent în transformări structurale consistente care să susţină creşterea productivităţii, internalizarea costurilor în creştere şi menţinerea competitivităţii externe.
Pentru a stabili dacă economiile ECE mai deţin un avantaj de cost în prezent, am exprimat costurile salariale unitare în euro, asigurând astfel comparabilitatea la nivel european, după care, le-am raportat la nivelul din UE (=100). În sectorul manufacturier, costurile salariale unitare au crescut semnificativ în 2024 relativ la 2019, din cauza încetinirii dinamicii productivităţii muncii, creşterii salariilor reale şi impactului şocurilor inflaţioniste, care au influenţat într-o măsură mai mare ţările ECE în perioada 2021-2023 (Figurile 4a şi 4b). În acest context, ritmul de creştere a remunerării orare a fost între 30% şi 70%, de peste două ori mai ridicat decât cel al productivităţii muncii. Dintre ţările ECE analizate, numai România, în cazul ambelor sectoare, şi Cehia, în sectorul TIC, mai deţin un avantaj relativ de cost faţă de media UE.
3. Dintre economiile ECE, România se distinge prin cea mai scăzută pondere (ajustată) a salariilor în valoarea adăugată, un decalaj şi mai pronunţat observându-se în sectorul TIC
Pentru a evalua în ce măsură pierderea competitivităţii prin cost (creşterea ULC relativ la UE şi aprecierea reală a cursului de schimb) reflectă o vulnerabilitate structurală sau, dimpotrivă, o reorientare către activităţi cu valoare adăugată mai ridicată, am integrat în analiză ponderea ajustată a forţei de muncă în valoarea adăugată (AWS, Adjusted wage share). Conform metodologiei Comisiei Europene (AMECO Database), indicatorul respectiv include nu doar remunerarea salariaţilor, ci şi o parte din venitul mixt, componentă a excedentului brut de exploatare, estimată în funcţie de contribuţia lucrătorilor pe cont propriu.
Tendinţa de creştere a AWS din ţările ECE în perioada 2006-2024 (Tabelul 2) poate avea două semnificaţii distincte:
- pe de o parte, semnalează modernizarea structurală a economiei, asociată extinderii sectoarelor cu intensitate tehnologică ridicată, creşterii calificării forţei de muncă şi diminuării rolului avantajului salarial ca principal determinant al competitivităţii; astfel, creşterea valorii adăugate permite o distribuţie mai favorabilă a veniturilor către factorul muncă, precum în Slovenia şi Cehia;
- pe de altă parte, indică deteriorarea competitivităţii externe atunci când dinamica remunerării muncii se decuplează de câştigurile reale de productivitate pe termen lung, iar transformările tehnologice sunt lente, precum în cazul Bulgariei.
România se caracterizează prin cea mai redusă proporţie din valoarea adăugată care revine muncii dintre ţările ECE, deşi costul salarial unitar a înregistrat creşteri semnificative în ultimele două decenii. În sectorul manufacturier, eficienţa reală orară a muncii din 2024 era de aproximativ o treime din media UE, fiind cu 20% sub nivelul Ungariei şi cu 30% sub cel al Slovaciei. În privinţa costului orar, decalajul relativ la media UE este similar, însă salariul orar al unui lucrător român este doar la jumătate din cel plătit în Slovacia. Raportat la media naţională a salariilor, remunerarea orară din România este cea mai scăzută, reflectând persistenţa unor salarii relativ reduse în mai multe ramuri ale industriei prelucrătoare (Figura 5).
În pofida transferurilor de tehnologie către acest sector, transformările structurale în privinţa valorii adăugate create intern rămân limitate. Predominanţa unui model investiţional centrat pe platforme de asamblare nu generează efecte de antrenare semnificative asupra furnizorilor locali. Prin urmare, economia autohtonă internalizează doar o parte redusă a procesului productiv, ceea ce limitează contribuţia muncii la crearea valorii adăugate, şi implicit, potenţialul de creştere a salariilor.
Dacă în privinţa industriei, nivelul redus al AWS poate fi atribuit unei eficienţe relativ scăzute, situaţia din sectorul TIC este total diferită. Lucrătorii angajaţi deţin competenţe avansate, iar productivitatea muncii este cu doar 20% mai redusă decât media europeană, astfel că problema pare a fi aceea a modelului de business şi a specializării funcţionale în activităţi mai puţin inovative. Activitatea din acest sector rămâne concentrată în principal pe servicii externalizate şi pe segmente de execuţie, nu pe cele care presupun inovare tehnologică. Sectorul înregistrează marje ridicate de profit, repatriate în mare măsură către companiile-mamă, dar dispune de un spaţiu limitat pentru a susţine salarii mai ridicate în absenţa unui salt tehnologic şi organizaţional care să repoziţioneze serviciile prestate local către segmente cu valoare adăugată mai ridicată.
În concluzie, nivelul relativ redus al proporţiei salariilor în valoarea adăugată produsă în România constituie un diagnostic al stadiului insuficient de dezvoltare al ecosistemului industrial şi tehnologic intern.
Experienţa altor ţări ECE demonstrează că pierderea avantajului salariilor reduse nu reprezintă în mod obligatoriu o sursă de vulnerabilitate, ci, mai degrabă, un mecanism de impulsionare a tranziţiei structurale, contribuind la evitarea unui blocaj de competitivitate.
