Acum noi ştim din învăţătura părintească: mortul de la groapă nu se mai întoarce. Dar, înainte ca bănuţul să fie pus în palma mortului, înainte ca găina să fie trecută peste groapă, mai este o speranţă: poate nu-i atât de grav, poate mai are zile.
Acum e la groapă, dar şi zilele tuturor celorlalţi trebuie să continue.
În Piaţa Obor, cea mai mare piaţă din România, preţul kilogramului de fasole verde/păstăi este, în plin sezon de “fasole verde”, de 15 lei (3 euro). Anul trecut, în aceeaşi perioadă, era de 4-5 lei kilogramul (sub un euro).
Nu-i mai este de folos nimănui să constate, a posteriori, că premierul Florin Cîţu nu avea ce să caute în fruntea unui guvern şi nici că vicepremierului Dan Barna îi stă mai bine pe trotinetă decât pe un scaun de-a dreapta şefului guvernului.
Acum, cu mortul pe catafalc, rudele-i sărace încep să cotrobăiască prin ascunzişuri, după testament: ce ne-o fi lăsat?
Cei care urmăresc situaţia politică/economică au crezut că, după alegerile din 2020, suntem într-un moment bun. Ar fi urmat să fie patru ani fără alegeri, timp suficient pentru a examina şi a corecta neputinţele din trecut. Începutul de an a fost exuberant: zeci de miliarde de euro virtuali au căzut peste capul României (PNRR, fondurile UE 2021-2027), suflaţi din trompetele de aur ale coaliţiei pregătită să guverneze pe puţin opt ani. “A livra” a devenit verbul-emblemă al guvernului Cîţu, mai folosit de premier (“am promis, am livrat”) decât de cei de la Glovo, care chiar asta fac: “livrează”. Acum e greu să spui că se putea altfel. Guvernul “a livrat” pe datorie şi pe cârca altora. Datoria publică a crescut de la 35% din PIB, la finalul lui 2019, la 50% din PIB în zilele de azi. Deficitul bugetar a fost, anul trecut, de 102 miliarde de lei. Anul acesta va ajunge, probabil, la 85-90 de miliarde de lei. Această cheltuială uriaşă ar fi trebuit să fie însoţită de o restructurare a bugetului de venituri şi cheltuieli, pe măsură. Cum să faci ca veniturile statului să crească de la 30% din PIB la 44% din PIB (media UE) fără să majorezi taxele? Cum să faci ca Educaţia să primească 6% din PIB (3,4% din PIB acum), cum dispune legea educaţiei din 2010? Cheltuieşti în momente de criză - acesta este şi rostul pe lume al unui stat – dar, ca să cheltuieşti, trebuie să şi acumulezi. Cum? Care este scopul guvernării? Care sunt mijloacele cu care ajungi la scopul pe care ţi l-ai propus?
Să presupunem că bunăstarea celor conduşi este, în democraţie, scopul celor care conduc. În urmă cu câteva luni, când inflaţia, în România, era ceva mai mică, premierul se lăuda că politicile domniei-sale au dus inflaţia în jos, ceea ce era fals. Acum că inflaţia este la cer, spune că de vină sunt factorii externi, ceea ce este, în mare parte, adevărat. Dar, în faţa scumpirilor care-i lasă laţi pe consumatori, guvernul nu are o lege a protejării consumatorului vulnerabil. Nu a anticipat nicio clipă haosul provocat de liberalizări (gaze/electricitate), deşi aceasta este principala menire a unui guvern – nu să sugrume piaţa, ci să o stăpânească prin reguli.
Moştenirea de nouă luni a fostului guvern Cîţu (sau Cîţu 1, dacă rezistă), la ce se rezumă ea? Mediul de afaceri a aplaudat, anul trecut: guvernul a sprijinit sectoarele închise în vremea pandemiei şi aşa a salvat economia, de aceea căderea economică nu a fost catastofală. Nu a fost catastrofală doar pentru că guvernul nu a avut bani ca să închidă complet economia, cum au făcut Germania, Franţa sau Italia. Iar ajutorul pentru companii a venit din împrumuturi, pe piedestalul unor deficite deja enorme. De aceea România va avea în 2022 cel mai mare deficit bugetar din UE, de peste 7% din PIB, în condiţiile în care, teoretic, ar trebui să aibă un deficit de sub 3% din PIB, în 2024. Ce are ţara, în schimb, din această lejeritate cu care guvernul Cîţu a tratat criza sanitară? Doar o treime din adulţi sunt vaccinaţi împotriva COVID-19, faţă de o medie de 70% în UE. Această diferenţă va face mult mai dificilă revenirea, pe termen mediu.
Principala preocupare a guvernului, dincolo de criza sanitară, ar fi trebuit să fie: cum reducem deficitul bugetar, ajutaţi sau nu de banii din PNRR sau din fondurile structurale, crescând, în aceeaşi vreme, alocările pentru sectoarele vitale - sănătate, educaţie, infrastructură. Dar fiecare ministru a crezut că, odată ce a primit mandatul, este şef peste feuda lui şi că face el ce vrea pe acolo: publică statistici care pun într-o poziţie prostească guvernul, fără ştirea PM (cazul Voiculescu), nu avizează, în bătaie de joc, proiecte de acte normative (cazul Stelian Ion). Iar prim-ministul a crezut că, dacă stă în capul mesei, poate să dispună să fie biciuiţi şi cei de-a stânga şi cei de-a dreapta lui. Or, aceaste credinţe nu sunt compatibile cu o guvernare coerentă.
Partea tristă a poveştii este că această coaliţie destrămată a fost susţinută de cei care plătesc taxe şi impozite, nu de cei care aşteaptă ca PSD să le mărească pensiile (e drept, oamenii au muncit o viaţă şi au pensii mici). Erau oameni dispuşi să facă un sacrificiu, de vreme ce au stat luni de zile în stradă, în ger, pentru ceva ce nu le aducea nimic personal.
Acesta este răul cel mare pe care “noua clasă politică”, strunită de junii politicii Cioloş, Cîţu, Barna l-au făcut României: cei care au ieşit în stradă fără să ceară nimic pentru ei vor rămâne, pe viitor, acasă - şi la protest şi la vot. Iar, peste 20 - 25 de ani, vor vota cu un partid care le va promite nu reforma justiţiei, nu o societate justă şi unită, ci majorarea pensiilor.
