Opinii

Nevoia de precizări. Nevoia de echilibru. Nevoia de raţiune

Opinie Iulian Anghel, editor ZF

Nevoia de precizări. Nevoia de echilibru. Nevoia de raţiune

Autor: Iulian Anghel

29.05.2020, 14:18 569

Singurii dumnezei adevăraţi sunt cei pe care ţi-i ciopleşti tu, cu mâna ta. Pentru că, la final, tu şi dumnezeul tău veţi fi una, acelaşi pământ întunecat în aceeaşi nechibzuinţă. Restul este iluzie.

Cresc în mine calitaţile tuturor divinităţilor absurde, iar optimismul meu este rar atins de cineva de pe aici. Până la un punct in care mintea mea începe să râdă de mine.

Am învăţaţi de mici că banii nu cresc în copaci. Iată, însă, pentru unii, banii răsar din asfalt, stau ascunşi ca ouăle de Paşti prin bălăriile grădinilor, dacă nu-ţi cad în cap din tavanul tramvaiului cu care mergi dimineaţă la serviciu.

Uneori sunt furios şi mă întreb cum Dumnezeu nu-mi creşte şi mie un răsad de 100.000 de euro măcar sau o pungă mică de dolari în grădiniţă de flori din balcon?

Îmi aduc aminte de o poveste din alt secol, spusă de o bunică a mea, la care noi, copii, ne amuzam teribil. Bunica, la câmp, alături de o prietenă a ei, a văzut un lup, zicea ea. Prietena ei zicea că-i vulpe. Ajunsă în sat, prietena ei povestea povestea: “Eu ziceam că-i lup, iar Maria lui Ştefan Susanu zicea că-i vulpe..” Acum, o fi fost lup, vulpe... este ca în povestea cu fondarea Romei: Romulus a văzut mai mulţi vulturi, dar Remus i-a văzut pe primii.Unde-i dreptatea?

Am trăit, zilele astea, o situaţie aproape bizară. Eu cred, de mulîi ani, că UE va fi puternică, în măsura în care federalizarea ei va fi norma, nu excepţia. Şi vorbesc cu cineva apropiat, un profesor din Cluj, care  s-a ocupat de negocierile de aderare. Şi am surprins să văd că rolurile s-au schimbat: eu, pe vremuri, eram sceptic, el optimist, acum...” eu ziceam că-i lup, iar Maria lui Ştefan zicea că-i vulpe”.

Pentru că soarta noastră nu a fost din istorie una dintre cele mai bune, pendulăm între amărăciunea nostră de oameni săraci şi orgoliul nostru de “cetăţeni ai lumii”.

Comisia Europeană a lansat o propunere de relansare a economiilor continentului, iar, la Bucureşti, oamenii au înţeles că Bruxellesul vine cu o basculantă de bani, o răstoarnă în Piaţa Romană şi fiecare vine, ia nişte bani, după nevoi, îi bagă în portofel şi mâine din nou şi poimine din nou şi tot aşa.

Un partid cu pretenţii de a intra la guvernare, condus de un fost prim-ministru, acum europarlamentar, chiar a făcut un calcul extrem de aprecit pe lanţurile reţelelor de socializare: UE ne dă 83 de miliarde de euro! Sunt amestecate, ca într-o găleată de gulaş unguresc, ca într-o şaorma cu de toate turcească sau “adunare generală” românească, fondurile europene nerambursabile, facilităţile de împrumut, anii, prezentul şi viitorul.

Încercând să reîncălzească supa entuziasmului proeuropean aceşti făuritori de utopii noi uită că suntem doar în faţa unei propuneri. Comisia Europeană este o instituţie executivă. Atât. A spus, acum 10 ani, că România este pregătită să adere la Schengen. Iar România nu este în Schengen nici azi. Planul Comisiei pentru bugetul multianual al Uniunii, 2021-2027 este respins de 2 ani de statele net contributoare la acest buget, pentru un 0,1 - 0,2% dintr-un PIB oarecare, pentru că nimeni nu vrea să ia pe umeri povara celor 12-15 miliarde de euro, anual - golul lăsat după plecarea Marii Britanii din Uniune. Acum, dintr-odată, UE “ne dă 33 de miliarde” în plus. S-a umplut lumea de optimism, de “oportunitatea crizei” şi nimeni nu se mai întreabă: “dar banii ăştia nu sunt produşi de cineva”? De ce mi i-ar da ei mie?

Planul Comisiei este ca zonele afactate de criză să primească fonduri de ajutor sau statele lovite să primească împrumuturi avantajoase. Nu este rău, dar fondurile de ajutor trebuie să aibă o sursă. Sursa este mereu aceeaşi: statele bogate, câteva – Olanda, Austria, Suedia, Germania. Dar statele bogate au în spate plătitori de taxe. Norvegia nu este membră a Uniunii, dar plăteşte taxe aprope la fel ca ceialţi membri, pentru că beneficiază astfel de avantajele unei pieţe de 500 de milioane de consumatori. Nimic “gratis”, prin urmare.

Dacă Italia ar cădea, economia Germaniei ar suferi enorm. Dacă Sudul Europei cade, Uniunea se destramă şi, o dată cu ea, întrega prosperitate adusă de acest aproape un secol de pace. Nu ştiu dacă e aşa, este ceea ce cred. “Homo  homini lupus”, va redeveni legea. Dar asta o spun eu, trăitor de pe margine. Iar judecata mea nu este normă.

Planul Comisei este, spuneam, fixat pe două axe. Prima este a fondurilor de ajutor. Dar aceşti bani trebuie adunaţi din impozite, foarte probabil din noi impozite. Cine plăteşte aceste noi impozite? Google sau Facebook? Credeţi că Trump va zâmbi? În plus, taxele noi sunt transmise aproape automat consumatorului. Veţi plăti un euro pentru acces la Google sau veţi crede că vi se interzice “dreptul la informaţie”?  Niciodată în istorie “dreptul la informaţie” nu a fost un drept. “Bouche bee”? Niciodată!

Cel de-al doilea plan al Comisiei este cel al împrumuturilor. Probabil mai avantajoase. E bine şi aici, dar împrumuturile trebuie returnate. Doar pentru dobânzi la împrumuturi România plăteşte, anual, 3 miliarde de euro, la un nivel de 35% a poverii din PIB. Din taxe, evident. Probabil va plăti, începând cu anul următor, dublu. Cât îşi permite România să plătească drept datorie, s-a întrebat cineva?

Să ne dea statul şi UE! Pe bune? De unde? Una dintre cele mai fermecătoare cărţi pe care am citit-o este a lui Erich Maria Remerque, “Trei camarazi”. Este o poveste de dragoste, dar şi una despre istoria Prusiei/Germaniei după primul război mondial: luai salariul la prânz şi, într-o oră, dacă nu alergai să-ţi iei ceapă sau sau o supă rămâneai flămând, pentru că banii pentru că nu mai însemnau nimic, mai apoi.

Ideea că sunt bani cu nemiluita este complet falsă şi ea introduce o confuzie generală în societare. Trebuie spus limpede şi până la capăt. Este bine că guvernul sprijină şomajul tehnic, dar trebuie sublinit şi îngroşat: acest sprijin sunt orele suplimentare pe care milioane dintre noi ne vom face în viitor. Şi sunt taxele viitoare pe care le vom suporta. Trebuie să trecem de această etapă şi acesta este, de altminteri, rostul societăţilor – de a se aduna în momente de cumpănă. Dar asta nu înseamnă că cineva “ne dă”!

Îmi place să las pe pervaz grâu pentru porumbeii sălbatici. L-am dat eu mâncare? Sau ei a găsit-o? Cum judec asta? Adevarul este ca porumberii muncesc să-şi caute hrana. Acesta e singurul adevăr.

Nu ne dă nimeni nimic – adevărul este că trebuie să stângem din dinţi. Faptul că România este în UE este şanşa acestei acesteia – şi şansa mea, de ce nu? – de a spera. Dar utopiile trebuie să aibă în mintea noastră un sertăraş separat.

In “Utopia” lui Thomas Morus, carte scrisă acum 500 de ani, oamenii lucrează 6 ore pe zi. În “Hesperus”, a lui Petru Culianu, oamenii nu fac nimic, îşi programează copii în eprubetă şi mor doar dacă se plictisesc. Mai e până acolo.

Atenţia faţă de cei în dificultate, grija faţă de vecinul tău neajutorat, grija faţă de bugetul public, pentru cei care-l gestionează - acestea sunt raţiunea.

În rest, trebuie să mergi singur la vânătoare. Cai verzi pe pereţi desenează copii, nu oamenii maturi.

 
AFACERI DE LA ZERO