Opinii

Nu este loc de creşteri când productivitatea muncii este de 5 ori mai mare în România decât costul minim salarial, iar ocuparea a crescut puternic?

Autor: Marinaş Marius

22.10.2018, 15:12 5032

Prezentată adesea ca fiind o măsură generatoare de efecte negative asupra economiei reale, majorarea succesivă a salariului minim din ultimii şase ani din România a contribuit nu doar la creşterea economică, dar şi la diminuarea tensiunilor pe anumite segmente ale pieţei muncii, respectiv la stimularea schimbării structurale a economiei către activităţi care nu se vor mai baza exclusiv pe costul foarte redus al forţei de muncă. Date fiind realităţile economiei româneşti – migraţia masivă a forţei de muncă, în special din regiunile mai puţin dezvoltate, deficitul de forţă de muncă, respectiv remunerarea relativ redusă a salariaţilor ca pondere în valoarea adăugată brută, costul factorilor (39,8% în 2017, comparativ cu 53% media UE, 57% în Germania, 52% în Ungaria 50% în Bulgaria sau 44% în Polonia) –, este evident că nu mai trebuie să privim forţa de muncă doar din perspectiva costurilor salariale. Salariul nu este doar un cost pentru firmă, ci şi un venit pentru cei angajaţi, iar majorările salariale nu doar că diminuează dezechilibrul dintre capital şi muncă la formarea valorii adăugate brute din economie, dar constituie şi o modalitate eficientă de stimulare a inserţiei pe piaţa muncii. În acest context, creşterea salariului minim nu constituie o calamitate pentru firme, ci o modalitate prin care acestea ar putea să atragă forţă de muncă în vederea dezvoltării afacerilor.

“Datorită salariului minim, competiţia dintre firme nu se va mai desfăşura în detrimentul salariaţilor, ale căror salarii erau menţinute reduse, ci aducând pe piaţă produse şi servicii de mai bună calitate”, susţine chiar Guvernul Germaniei în documentul strategic care a fundamentat introducerea salariului minim în 2015. Germania a fost a 22-a economie a Uniunii Europene care a implementat legislaţia privind salariul minim (sub forma unui venit minim garantat pe oră care se va majora cu 7,5% până în 2020), iar efectele pozitive nu au întârziat să apară – Ahlfeldt ş.a. (CEPR, 2018) au estimat că majorarea salariului minim nu a generat şi reducerea ocupării pentru persoanele cu calificări reduse, iar rata de creştere economică va fi cu aproximativ 0,5 puncte procentuale mai mare în următorii zece ani decât în lipsa acestuia (IMK, 2018).

Există argumente teoretice în favoarea salariului minim?

Conform modelului neoclasic, bazat pe ipoteza unor pieţe perfect competitive (inclusiv în cazul pieţei muncii) se consideră că salariul minim, stabilit la un nivel superior celui care ar echilibra piaţa muncii, va conduce la creşterea şomajului în rândul populaţiei tinere şi al celor cu calificări mai reduse. Aşadar, salariul minim ar genera reducerea competitivităţii firmelor, un şomaj mai ridicat şi deteriorarea situaţiei financiare a persoanelor mai slab calificate. Piaţa muncii, dar şi economia reală nu se comportă precum în modelul teoretic, astfel că salariul minim poate avea un impact pozitiv asupra ocupării (inclusiv în cazul tinerilor şi al celor puţin calificaţi), productivităţii şi creşterii economice. Aceste efecte potenţiale sunt regăsite în alte modele din literatura de specialitate – monopsonul pe piaţa muncii, imperfecţiunile pieţei muncii sau salariile de eficienţă.

Astfel, în regiunile în care există un singur angajator important sau înţelegeri între aceştia – situaţie de monopson –, salariile sunt menţinute la un nivel inferior productivităţii, iar creşterea salariului minim constituie adesea singura metodă de majorare a veniturilor lucrătorilor. Firmele respective vor fi stimulate să mărească producţia şi ocuparea ca reacţie la modificarea salariului minim, în vederea creşterii profitului. De asemenea, pieţei muncii îi sunt caracteristice anumite imperfecţiuni specifice asigurării compatibilităţii dintre cei care caută un loc de muncă şi locurile de muncă oferite de către firme. O majorare a salariului minim influenţează pozitiv comportamentul de căutare a unui loc de muncă din partea şomerilor, inclusiv la distanţe mai mari faţă de locuinţă, ceea ce conduce la creşterea ocupării, în special în cazul persoanelor mai puţin calificate. Aşadar, stimulentele pentru căutarea unui loc de muncă sunt mai mari, datorită majorării salariului minim. În plus, creşterea salariului minim măreşte costul de oportunitate al şomajului, astfel că lucrătorii sunt stimulaţi să devină mai productivi, sporind astfel competitivitatea firmei (“salarii de eficienţă“).

Salariul minim şi productivitatea muncii

În general, cei care contestă măsurile de creştere a salariului minim din România folosesc câteva argumente inspirate din teoria economică (modelul neoclasic) pentru a explica efectele “distructive” asupra economiei reale. Ei analizează totul prin prisma sporirii costurilor salariale, care ar conduce la scăderea eficienţei firmelor, la reducerea cererii de muncă şi a ocupării. În mod obligatoriu vor afirma că salariul minim a crescut mai mult decât productivitatea muncii şi că doar prin creşterea productivităţii muncii poate spori nivelul de trai. Paradoxal, contestatarii salariului minim sunt în realitate adepţii termenului lung în economie, dar argumentele lor sunt adesea ancorate numai în funcţie de evoluţia variabilelor din ultimul an?!

De ce ar conta dinamica salariului versus cea a productivităţii doar în ultimul an şi nu cea din ultimii 10-15 ani? De exemplu, au fost perioade în care productivitatea muncii a crescut cu 140%, iar salariul minim cu numai 60% (2007 relativ la 2003), dar nivelul de trai al beneficiarilor nu a sporit în concordanţă cu eficienţa acestora. Atunci când a existat un decalaj ridicat în favoarea productivităţii nu s-a mai pus problema corelaţiei acesteia cu salariul minim, dar când situaţia s-a inversat, începând cu 2013, brusc s-a discutat doar despre necesitatea concordanţei dintre respectivele variabile.

De ce nu ar fi important şi decalajul existent dintre contribuţia salariaţilor la obţinerea producţiei şi plata salarială acordată acestora? De exemplu, conform calculelor personale pe baza datelor INS, în 2012 productivitatea medie a muncii (pe lucrător) la nivelul economiei a fost de 3 ori mai mare decât costul salarial (de 5,4 ori mai mare în sectorul fabricării produselor textile, 2,2 ori mai mare în fabricarea articolelor de îmbrăcăminte, 8,5 ori mai mare în industria alimentară, 4,1 ori mai mare în construcţii sau de 2 ori mai mare în comerţ). Dacă începând cu 2013 salariul a crescut mai mult decât productivitatea muncii, înseamnă că a existat un comportament distructiv din partea guvernelor? Nici pe departe…doar s-a majorat (într-o mică măsură) ponderea din valoarea adăugată brută care revine salariaţilor ţinând cont de eficienţa acestora.

A nu se înţelege că susţin egalizarea productivităţii muncii cu costul salariul (trebuie remuneraţi şi ceilalţi factori de producţie care contribuie la activitatea economică) sau că salariaţii ar trebui remuneraţi destul astfel încât “să poată răscumpăra producţia la care contribuie“ (greşeală explicată de către Henry Hazlitt, 1946), dar nici nu trebuie neglijat faptul că România se caracterizează prin cel mai ridicat raport dintre productivitatea muncii şi costul salarial din Uniunea Europeană (exceptând Irlanda). Astfel, în 2017, conform datelor Eurostat, productivitatea medie orară a muncii a fost mai mare decât costul salarial mediu orar cu 131% în Polonia, cu 101% în Bulgaria, cu 94% Ungaria, cu 88% (media UE) şi cu 76% în Germania, în timp ce în cazul României eficienţa a fost cu 152% superioară costului orar al forţei de muncă.

În acest context, propun ca salariul minim să nu fie corelat în mod necesar cu salariul mediu din economie (pentru a elimina polemica pe acest subiect şi atitudinile arogante – “Cât să fie salariul minim? Guvernul să-l crească atunci la nivelul salariului mediu, dacă tot are efecte pozitive în economie!“), ci cu productivitatea muncii, luând în considerare atât decalajul dintre acestea, cât şi nivelul mediu la nivel european. Comparând salariul minim brut real trimestrial (în preţurile trimestrului anterior) cu productivitatea medie reală a muncii (date Eurostat), rezultă că în 2007 salariul minim a fost de doar 10,5% din eficienţa medie a muncii la nivel macroeconomic, în 2013 de 13%, iar în prezent de aproximativ 18,5%. Altfel spus, productivitatea  muncii este de peste 5 ori mai mare în România decât costul minim salarial. În Uniunea Europeană salariul minim a avut în 2017 o pondere relativ mai ridicată din productivitatea medie a muncii (pe persoană ocupată) – 27% în Germania, 26% în Olanda şi Slovenia, 24% în Franţa şi Marea Britanie, 22% în Belgia, Bulgaria, Polonia, Portugalia, respectiv 21% în Ungaria. În acest context, o majorare a salariului minim brut din România cu aproximativ 19% (faţă de nivelul actual) ar asigura un raport de 22% dintre salariu şi productivitatea muncii.

*) Pentru întreaga perioadă analizată am luat în considerare salariul minim brut fără contribuţiile angajatorului (precum s-a calculat până la sfârşitul anului 2017).

Un argument suplimentar al referinţei nivelului productivităţii muncii pentru modificarea salariului minim îl constituie faptul că între aceste variabile există o relaţie de echilibru pe termen lung (de cointegrare, în sens econometric). Astfel, creşterea cu 1% a salariului minim brut real generează pe termen lung o majorare a productivităţii muncii cu 0,37%, ceea ce confirmă ipoteza salariilor de eficienţă în cazul României. Viteza de ajustare către echilibrul pe termen lung este de 7,37% (coeficient semnificativ diferit, t statistic fiind -5,23), astfel că respectivul echilibru se restabileşte în aproximativ 3 ani.

Salariul minim şi ocuparea forţei de muncă

Majorările succesive ale salariului minim începând cu 2013 nu au avut, din fericire, efectele asupra ocupării anticipate de către unii dintre specialişti. Astfel, sectorul privat al economiei nu s-a contractat, precum se anticipase, ci s-a dezvoltat, aspect care a condus la majorarea numărului de salariaţi cu 552 de mii (+16,5%) în iulie 2018 relativ la 1 ianuarie 2013. Datele au fost preluate din baza Tempo a INS şi se referă la salariaţii din cadrul firmelor cu cel puţin 4 persoane angajate.

Din creşterea totală a numărului de salariaţi din economie (+ 635 de mii, până la un nivel maxim al ultimilor 20 de ani de 4,947 milioane de persoane în iulie 2018), 87% a fost realizată în sectorul privat. Peste 200 de mii de locuri de muncă au fost create în sectoare de activitate considerate ca fiind vulnerabile la majorarea salariului minim, precum hoteluri şi restaurante (+88 mii de persoane), comerţ (+ 80 mii), construcţii (+43 mii), fabricarea produselor textile (+11,5 mii de persoane). Astfel, lucrătorii cu calificări mai reduse (de regulă, angajaţi în sectoarele amintite anterior) nu au fost excluşi de pe piaţa muncii, precum se anticipase, ci au fost stimulaţi să se angajeze şi datorită unor venituri mai mari.

*) Notă – date obţinute conform Metodologiei utilizate de către INS

O altă categorie de populaţie considerată a fi vulnerabilă la modificarea salariului minim a înregistrat o dinamică diferită de scenariile alarmiste. Astfel, rata şomajului în rândul tinerilor s-a redus de la 25,3% în primul trimestru din 2014 la 16,6% în trimestrul al doilea din 2018, acesta fiind cel mai redus nivel din ultimii 18 ani. Şomajul în rândul tinerilor continuă să fie o problemă încă nerezolvată a sistemului de educaţie şi economiei noastre, dar nici nu se poate afirma că majorarea salariului minim a înrăutăţit situaţia acestora, în contextul în care numărul şomerilor tineri (date ajustate sezonier, conform Eurostat) a atins în trimestrul al doilea din 2018 un minim istoric de aproximativ 100 de mii de persoane, în scădere cu aproximativ 45% faţă de 2013. În mod similar, nu se poate invoca numai migraţia tinerilor ca argument pentru reducerea şomajului, deoarece acest fenomen a existat şi în anii anteriori. De altfel, în 2017 România a înregistrat cea mai redusă rată a şomajului pe termen lung (de numai 2%, comparativ cu 3% în 2013), dovadă a flexibilităţii mai ridicate a pieţei muncii, deşi funcţionarea acesteia a fost influenţată de creşterile repetate ale salariului minim.

În loc de concluzii – estimarea impactului salariului minim asupra ocupării tinerilor

Pentru a corela secţiunile anterioare ale analizei, am examinat influenţa raportului dintre salariul minim şi productivitatea medie a muncii la nivel macroeconomic (exprimate în termeni reali) asupra ratei de ocupare a tinerilor (15-24 de ani) pentru perioada 2000 Trimestrul I-2018 Trimestrul II. Am utilizat o regresie de tip OLS în care am inclus alături de variabilele menţionate anterior rata de activitate a persoanelor tinere, sursele datelor fiind Eurostat şi Ministerul Muncii (pentru salariul minim). Variabilele au fost staţionarizate cu prima diferenţă, iar rezultatele estimării econometrice au fost incluse în tabelul următor, confirmând un model valid econometric:

 *) Probabilităţile mai mici de pragurile de 5%/1% corespund unor coeficienţi semnificativ diferiţi de zero cu o probabilitate de 95%/99%.

 **) Probabilităţile mai mari de un anumit prag (de regulă 5%) corespund acceptării ipotezelor de normalitate a erorilor regresiei, de absenţă a autocorelării erorilor şi de homoscedasticitate.

Conform rezultatelor obţinute creşterea salariului minim relativ la productivitatea muncii nu a generat reducerea ocupării, precum susţin contestatarii intervenţiei statului pe piaţa muncii, ci majorarea ratei ocupării tinerilor. Astfel, sporirea ritmului de creştere a salariului minim cu 1% a condus la majorarea ratei ocupării cu 2,38%. Prin urmare, majorarea salariului minim de la un nivel foarte redus relativ la productivitatea medie a muncii a constituit un stimulent pentru intrarea tinerilor pe piaţa muncii, fără a afecta negativ capacitatea (majorităţii) firmelor de a crea noi locuri de muncă. S-a produs numai o diminuare (marginală) a marjelor de profit existente.

Autor: Marius Marinaş, profesor ASE Bucureşti

 
 
 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO