Această criză venită de nicăieri, adusă de coronavirus, i-a trimis pe foarte mulţi angajaţi să lucreze de acasă, dintr-un spaţiu prea mic, la care s-au adăugat soţul/soţia plus copiii.
Parcă este un experiment la nivel mondial, în care se testează limitele umane, până unde, până când pot rezista oamenii blocaţi în case.
Celebrul #statiacasa a devenit mai degrabă un coşmar.
Când lumea era la birou, cu şefii alături, cu limitările birocratice de rigoare, cu interminabilele şedinţe fără sens, cu celebrele Power Point-uri fără sfârşit, cu monitorizarea accesării oricărui site, cu colegii de lângă, lumea tânjea din când în când la o zi liberă pe săptămână, să lucreze de acasă.
Mulţi chiar se gândeau că telemunca era o alternativă mai bună la statul în trafic, o oră dus, o oră întors, la aglomeraţia sufocantă din metrou, la atmosfera mai proastă sau mai bună de la birou.
A venit şi acea zi, dar nu una, ci 50 de zile consecutive, şi cred că multora nu le place rezultatul.
Acasă trebuie să fii disciplinat ca să poţi să rezişti în acel spaţiu cu un calculator, un laptop, un telefon, un Zoom, nu mai poţi să pierzi timpul uitându-te la nesfârşit pe site-uri la ultimele breaking news-uri, la ultimele oferte (ce bine era când cineva îţi interzicea acest lucru, trebuie să rezolvi taskurile într-o cadenţă de fabrică, la banda de lucru, nu mai există şedinţele ci doar videoconferinţele, nu mai ai eliberarea de presiune în minte, gândindu-te că mai ai o oră şi pleci acasă etc.).
Plus că, alături de copii şi de soţ/soţie, colegii de birou par dintr-o dată cele mai bune persoane.
Acasă nu mai există bârfa corporatistă, atât de umană şi socială, este mai greu să scrii pe WhatsApp decât să vorbeşti, nu mai există interacţiunea în care fiecare îl analizează pe celălalt, ci doar patru pereţi, în care poţi să intri în depresie, vorbind de unul singur. Dar cel mai mult, când lucrezi de acasă, devii propriul şef pentru că trebuie să te organizezi singur, să-ţi dai temele de făcut şi chiar să le faci. Şi mulţi descoperă că nu vor să fie şefi, propriul şef, ajungând la concluzia că este mai bine să ai un alt şef.
A fi şef este o povară, o cruce mult prea mare, şi dacă devii propriul şef nu mai ai pe cine să dai vina pentru nerealizări şi eşecuri.
Bucureştiul a ajuns să fie plasat pe primele locuri într-un top european pentru telemuncă, pentru lucrat de acasă, datorită infrastructurii de internet.
Dar după două luni de stat acasă, cei mai mulţi îşi doresc încă de pe acum să revină la birou, să aibă interacţiune socială, să vorbească cu cineva faţă în faţă, să vadă pe cineva viu, în carne şi oase.
Dintr-o dată, colegii de birou şi şefii vor fi apreciaţi, cu calităţile şi defectele lor.
Şeful de la birou este mult mai bun decât cei 50-60 de metri pătraţi de acasă în care trebuie să convieţuiască mai multe persoane, fiecare cu „piticii” ei.
Problema este că firmele au descoperit că funcţionează şi cu mulţi angajaţi lucrând de acasă, iar criza în care am intrat le poate economisi o parte din costuri, funcţionând prin telemuncă.
Angajaţii vor dori să se întoarcă la birou, dar companiile nu vor fi aşa de încântate pentru că ar trebui să gestioneze distanţarea socială (nu ar vrea să se trezească cu o infectare) şi nu în ultimul rând trebuie să reducă costurile. Iar sloganul #statiacasa s-ar putea prelungi pentru mulţi.
Această opinie a apărut prima dată în Business Magazin.
